Trăia cândva, demult de tot, un țăran pe nume Hacibei. Pe când umbla el o dată prin pădure, după vreascuri, Hacibei văzu zăcând la marginea cărării un samurai cu trupul acoperit de răni. Făcându-i-se milă de bietul om, Hacibei îl luă în cârcă și-l duse acasă, încercând să-l salveze. Dar îngrijirile se dovediră de prisos.
Simțind că i se apropie sfârșitul, samuraiul îi spuse lui Hacibei:
— Îți dăruiesc veșmintele mele, precum și spada aceasta. M-a slujit cu credință ani în șir; de-acum încolo ea va fi tăria ta.
Și astfel, pe negândite, Hacibei al nostru se pomeni samurai. Se îmbrăcă el, se înarmă și porni la drum.
Chiar în primul oraș în care intră, Hacibei dădu peste un samurai arțăgos care, niciuna, nici două, îl chemă să se lupte cu el. Lui Hacibei i se făcu inima cât un purice. Bucuros ar fi dat bir cu fugiții, dar îi era rușine, fiindcă în jurul lor se și îngrămădiseră o mulțime de curioși. Cu mâna tremurând, căci nu mai făcuse treaba asta în viața lui, trase sabia din teacă și începu să izbească la nimereală în stânga și-n dreapta.
Și cum rotea astfel, orbește, spada cea tăioasă, deodată, hârști! reteză capul unui gură cască din mulțime. Curioșii se risipiră cât ai clipi, iar îndârjitul potrivnic, cuprins și el de spaimă, o luă la goană de-i sfârâiau călcâiele.
Hacibei rămase o vreme ca năuc. Când se dezmetici, înaintea lui se aflau câțiva oameni care-l îmbiau să primească în dar un armăsar minunat. Pasămite, de multă vreme, în orașul acela își făcea de cap o ceată de tâlhari. Căpetenia tâlharilor avea obicei să se amestece deseori prin mulțime, îmbrăcat astfel încât să nu-l cunoască nimeni. Și tocmai pe dânsul se nimerise să-l lase rece norocosul Hacibei cu lovitura aceea de sabie! Iată de ce, locuitorii orașului, bucuroși că au scăpat de năpastă, îl cinsteau cu asemenea dar ales pe mântuitorul lor.
Hacibei încalecă și porni mai departe. Dar nu trecu mult și se întâlni cu alt samurai care venea spre el în goana calului.
— Hei, străine, oprește-te! Vino să ne luptăm pe viață și pe moarte! strigă înfierbântat samuraiul. Hacibei nu stătu mult pe gânduri. Întoarse bidiviul și o luă la sănătoasa. Îmboldea calul e cât putea, încercând să se depărteze de vrăjmaș, dar samuraiul nu-l slăbea deloc, gonea ca vântul pe urmele lui:
— Oprește-te, lașule! Fricos nenorocit ce ești! Încotro fugi?!
Hacibei se lăsă pe gâtul calului, cu sufletul înghețat de spaimă. Trecând printr-un loc prăpăstios, calul făcu o săritură, iar Hacibei se pomeni că zboară cu picioarele-n sus. De teamă să nu se rostogolească în hău, se agăță zdravăn de o tufă care creștea pe-acolo.
Când își veni în fire, văzu cu mirare că ținea în mâini coada unui fazan uriaș care se zbătea speriat. Se vede treaba că Hacibei căzuse chiar peste cuibul fazanilor și se agățase nu de un smoc de iarbă, cum credea el, ci tocmai de coada păsăroiului.
Vrăjmașul lui Hacibei văzu și el întâmplarea și grozav se mai minună.
— Sunt învins! strigă el către Hacibei. Mă plec înaintea vitejiei și iscusinței tale!
Apoi adăugă: „Învoiește-te să intri în slujba prințului nostru, care caută pretutindeni asemenea luptători ageri.”
Auzind că dintr-o singură săritură Hacibei prinsese de coadă un fazan cât toate zilele, prințul îl primi bucuros în rândul oștenilor săi.
Nu târzie vreme se zvoni că prin pădurile vecine s-a arătat un căpcăun fioros care sfârtecă oamenii. Întreg ținutul era îngrozit de isprăvile lui.
Prințul îl chemă îndată la sine pe Hacibei, poruncindu-i să-i vină de hac nesățiosului căpcăun. Hacibei încercă să scape printr-un șiretlic:
— Înălțimea ta, de ce să-mi mânjesc cu mâinile pentru atâta lucru? Mai bine aștept până apare un potrivnic pe măsura mea. Trimite un oștean mai tinerel să se lupte cu căpcăunul acela, ca să se acopere și el de faimă.
Dar cum niciun oștean, nu se încumeta la asemenea faptă, Hacibei înțelese că nu mai are încotro. „Pesemne că trebuie să-mi iau rămas bun de la viață”, oftă el. Apoi, luându-și cu el un săculeț cu orez prăjit și măcinat, hrană care-i plăcea nespus de mult, plecă în pădure să-l caute pe căpcăun.
Ziua trecu în liniște. Se lăsară umbrele nopții. Hacibei se așeză la rădăcina unui copac ca să mănânce. Deodată, din adâncul pădurii ieși, o arătare nemaivăzută, cu capul cât banița și lat de-un cot. Lui Hacibei i se făcu negru înaintea ochilor de spaimă și căzu la pământ fără simțire.
Căpcăunul nici nu-l luă în seamă. Se repezi la traista cu merinde și începu să înfulece felii de orez prăjit, cărând-o în gâtlej cu pumnul.
Când Hacibei își veni în fire, căpcăunul se zvârcolea pe jos, gemând și văicărindu-se cumplit. Se vede că din lăcomie și din neobișnuință se înecase cu făina de orez!
Fără să mai piardă vreme, Hacibei scoase sabia și-l străpunse.
Prințul îl răsplăti cu dărnicie și-l făcu îndată căpetenie peste întreaga oștire. De-atunci Hacibei nu mai avu nevoie să pună mâna pe sabie. De câte ori se ivea vreo primejdie, poruncea altora să se ducă. Și toți, cu mic cu mare, îi lăudau nemaipomenita vitejie și iscusință.
Vă doresc fericire, vă doresc fericire!