de Edmondo de Amicis
Nu, nu m-am certat azi cu Coretti de necaz ca el a luat premiu şi eu nu.
N-am avut necaz pe el, dar nici dreptate n-am avut.
Profesorul îl pusese langa mine. Eu scriam la caligrafie. Coretti ma împinse cu cotul, mai sa scriu o litera pocita şi sa şi patez cu cerneala istorisirea lunara: Sange Romaniol, pe care trebuia sa o copiez în locul Zidaraşului bolnav.
Ma suparai şi-l certai. Coretti îmi raspunse razand:
— N-am facut înadins!
Ar fi trebuit sa-l cred, fiindca îl ştiu cat e de bun, dar nu-mi veni la socoteala, ca a ras şi ma gandii:
„Acum fiindca a luat premiu, s-a mandrit!”
Puţin dupa aceea, ca sa ma razbun, îl împinsei şi eu aşa de tare încat îşi strica foaia pe care scria.
Atunci, maniat şi aprinzandu-se la faţa, îmi zise:
— Tu nu poţi tagadui ca n-ai facut cu dinadinsul!
Şi ridica mana ca sa dea în mine. Profesorul îl vazu, el se astampara, dar spuse:
— Te aştept la ieşire!
Mie nu-mi veni bine; îmi trecuse necazul şi-mi paru rau. Coretti nu facuse dinadins, o ştiam foarte bine.
Îmi adusei aminte, cand îl vazusem la el acasa, cum muncea, cum îngrijea de mama sa bolnava; şi apoi ce mult îl sarbatorisem la mine, acasa, şi ce mult placuse el, tatii. Ce n-aş fi dat sa nu fi rostit cuvinte suparatoare, sa nu-i fi facut mojicia aceea.
Ma gandeam la povaţa ce mi-ar fi dat tata:
„N-ai avut dreptate! Nu! Cere-i iertare.”
Sa-i cer iertare? Nu îndrazneam: mi-era teama sa nu ma înjosesc.
Ma uitam pe sub ochi la Coretti şi îi vedeam flaneluţa descusuta pe umeri; carase pesemne multe lemne.
Simţeam ca-l iubesc şi-mi ziceam:
„Haide, fii cu curaj dar vorba: „iarta-ma!” îmi sta în gat El se uita pieziş la mine din timp în timp, parea mai mult a fi mahnit decat maniat.”
Cu toate acestea ma uitam şi eu la el pieziş, ca sa nu creada ca mi-e frica.
El îmi mai zise o data:
-Te aştept afara.
Şi eu:
– Foarte bine!
Îmi aminteam însa ceea ce-mi spusese odinioara tata:
„De eşti vinovat, apara-te, dar nu bate! şi-mi ziceam în mine: o sa ma apar, dar n-o sa-l bat. Eram nemulţumit, trist, nici nu auzeam ce spunea profesorul. În fine suna de ieşire.
Cand ramasei singur pe strada, vazui pe Coretti ca se ţinea dupa mine.
Ma oprii şi-l aşteptam cu linia în mana. El se apropie de mine, eu ridicai linia.
— Enrico, draga! îmi zise el, surazand şi apucandu-mi linia cu mana, sa ramanem prieteni ca mai înainte.
Ramasei o clipa înmarmurit; mi se paru ca o mana ma împinge spre el şi cazui în braţele lui.
El ma saruta şi-mi zise:
— Sa nu ne mai certam niciodata, nu-i aşa, Enrico?
— Nu, niciodata! raspunsei.
Ne desparţiram mulţumiţi. Dar cand sosii acasa şi spusei tot tatalui meu, crezand ca o sa-i faca placere, el ma dojeni şi-mi spuse:
— Trebuia sa întinzi tu, întai mana, caci vina era a ta! Şi apoi nu trebuia sa ameninţi cu linia pe un tovaraş mai bun decat tine, pe fiul unui soldat!
Şi smulgandu-mi linia din mana, o facu bucaţi şi o zvarli.
