de Edmondo de Amicis
Cum intra în clasa, profesorul, azi, la orele doua, chema pe Derossi și-i spuse sa înceapa cuvantarea. Acesta, stand în picioare langa catedra, cu fața catre noi, începu sa rosteasca cuvantarea, roșindu-se la fața și ridicand din ce în ce glasul sau cel limpede și rasunator:
„Sunt acum patru ani de cand, în ziua și în ora aceasta, sosea în fața Panteonului, la Roma, carul mortuar cu rama-șițele lui Victor Emanuel, cel dintai rege al Italiei unite!
El a murit dupa douazeci și noua de ani de domnie, în cursul carora scumpa patrie, zdrobita și rupta în șapte state, apasata de straini și de tirani, reînvie într-un singur stat liber și neatarnat, dupa o domnie pe care el a știut s-o mareasca: prin faceri de bine și prin vitejie, prin lealitate și barbație în primejdie, prin chibzuiala în izbanzi și prin statornicie în ne-norociri. Carul funebru sosea sub o povara de coroane, du-pa ce strabatuse strazile Romei sub o ploaie de flori, în mijlo-cul unei nenumarate mulțimi jalnice și tacute, care sosise din toate unghiurile Italiei, precedat de o armata de gene-rali, de o mulțime de principi și de miniștri, urmat de un cor-tegiu întreg de veterani, de o padure de steaguri, de repre-zentanți a trei sute de orașe, de tot ce înfațișeaza puterea și gloria unui popor. Carul sosea la poarta marelui templu, unde îl aștepta mormantul.
Doisprezece soldați cuirasieri ridicara sicriul de pe dric. Italia dadea ultimul adio regelui mort, batranului sau rege, care o iubise atat de mult, ultimul adio soldatului, tatalui ei, precum și celor douazeci și noua de ani, cei mai frumoși și mai binecuvantați din istoria sa. Minutul acela fu mareț și solemn! Toți tremurau de emoție și privirea tuturor mergea de la car la steagurile cernite ale celor optzeci de ofițeri înși-rați pe drumul sau. Italia întreaga era aici de fața, repre-zentata prin acele steaguri, care aminteau nenumarații morți, valurile de sange, gloriile noastre cele mai sacre, jertfele cele mai sfinte și durerile cele mai sfașietoare. Sicriul, dus de soldați, trecu; toate steaguri zdrențuite în bataliile de la Goito, de la Pastrengo, de la Santa-Lucia, de la Novara, de la Palestro, din Crimeea, de la San-Martino, de la Castelfidardo; optzeci de valuri negre, se plecara, sute de medalii izbira sicriul și zgomotul acela înabușit care tulbura sangele tuturor, fu ca rasunetul a o mie de voci omenești, care cu toate strigau deodata:
— Adio, bun, viteaz și binecuvantat rege al nostru! Ai sa viețuiești în inima poporului tau, cat timp soarele va straluci asupra Italiei!
Steagurile se ridicara cu mandrie catre cer și regele Victor intra în gloria nepieritoare a mormantului!”
