de Edmondo de Amicis
Azi nu m-am dus la școala, pentru ca nu prea mi-era bine și mama m-a luat cu ea la Institutul copiilor schilozi, unde se dusese sa bage pe una din fetele portarului; dar nu m-a lasat sa merg înauntru.
Nu ai înțeles de ce nu te-am lasat sa intri, Enrico? Pentru ca sa nu aduc în fața acelor nenorociți, în mijlocul școlii, întocmai ca un model, pe un baiat sanatos și zdravan. Bieții copii au destule, ba înca prea multe ocazii, ca sa faca comparații dureroase! Ce lucru trist! M-au podidit lacrimile, cand am mers înauntru! Erau vreo șaizeci: și baieți și fete… Sarmane oase sucite. Sarmane trupșoare schimonosite! Numaidecat bagai de seama multe obraze dragalașe, cu ochii plini de deșteptaciune și de iubire: era un obrajor de fetița cu nasul subțire și cu barbia ascuțita, parca era o babuța, dar aveau, un zambet atat de dulce!
Cate unii, cand te uiți la ei numai în fața, sunt frumoși: parca n-ar avea nici o infirmitate; dar cand se întorc… Îți da un cuțit prin inima! Venise doctorul, sa-i vada. Îi așeza drepți pe banca, le ridica hainele, ca sa le pipaie pantecele umflat și încheieturile îngroșate; nu se rușineaza, deloc bieții copii. Se vede ca sunt învațați sa stea dezbracați, întorși în toate parțile.
Și cand ne gandeam ca acum sunt în perioada cea mai blanda a bolii lor, ca acum sufera mai puțin! Dar cine poate spune ce au suferit la cea dintai deformare a trupului lor, cand, odata cu creșterea infirmitați, vedeau micșorandu-se dragostea în jurul lor; bieții copii, lasați singuri ceasuri întregi într-un colț al unei odai sau al unei curți; rau hraniți și cateodata chiar batjocoriți sau chinuiți luni întregi, și în zadar, cu legaturi și cu aparate ortopedice. Dar acum, mulțu-mita cautarii, hranei și gimnasticii, mulți se fac mai bine. Profesoara îi puse sa faca gimnastica. Ți-era mai mare mila, cand îi vedeai întinzand sub banca picioarele lor schiloade, lungi ca niște fuse, noduroase, diforme; piciorușe pe care le-ai fi acoperit cu sarutari. Unii nu puteau sa se scoale din banca și ramaneau acolo avand capul lasat pe braț, man-gaind carțile cu mana; altora, întinzand btațele li se taia ra-suflarea și cadeau îngalbeniți jos pe scaun; cu toate acestea zambeau, ca sa-și ascunda nadușeala. Enrico draga, voua care nu prețuiți destul sanatatea, vi se pare puțin lucru ca sunteți zdraveni! Ma gandeam la baieții sanatoși și voinici, pe care mamele îi duc la plimbare, mandre de frumusețea lor, și aș fi strans la pieptul meu cu disperare toate acele capete; mi-aș fi zis, daca aș fi fost singura pe lume: nu ma mai mișc de aici, vreau sa va închin voua viața mea, sa va servesc, sa va fiu mama pana la sfarșitul vieții mele…
Între acestea, bieții copii cantau cu niște glasuri subțiri, dulci și duioase, care mergeau drept la inima, și fiindca profesoara-i laudase, erau foarte mulțumiți. Pe cand trecea printre banci, ei îi sarutau mainile și brațele, caci au multa recunoștința pentru cine îi iubește; sunt foarte simțitori. Sunt și talentați, îngerașii aceștia! „Învața!” spunea pro-fesoara. O profesoara tanara și dragalașa, care are în chipul ei o bunatate, o oarecare expresie trista, ca un fel de oglin-dire a nenorocirilor pe care ea le mangaie și le ușureaza. Draguța fata! Printre toate ființele omenești, care își caștiga viața prin munca, nu e niciuna care sa și-o caștige cu mai mare sfințenie! Dumnezeu s-o rasplateasca!
Mama ta.
