de Edmondo de Amicis
Coretti era vesel azi de dimineața, fiindca profesorul lui de clasa a II-a, Coatti, venise sa asiste la examenul de sfarșitul lunii.
Profesorul acesta e un om mare cat un munte, cu parul des și creț, cu barba neagra, cu ochii caprui și cu un glas gros și tare. El amenința necontenit pe copii, ca are sa-i faca mii de farame, ca are sa-i duca de urechi la secție; cu toate acestea nu pedepsește pe niciunul; din contra zambește pe ascuns, pe sub mustața.
Profesorii noștri sunt opt cu domnul Coatti, socotind și pe un suplinitor, care n-are înca barba și e așa de mic, încat pare ca e un baiețandru.
Un profesor din clasa a IV-a umbla șchiopatand, înfașurat totdeauna într-un tartan de lana; este copleșit de reuma-tisme. Bietul om a capatat acele dureri, cand era învațator rural, într-o școala așa de umeda încat curgea apa pe pereți. Un altul, tot din a IV-a, e batran, cu parul alb de tot. Acesta a fost profesor la o școala de copii orbi.
Unul dintre profesori este totdeauna dichisit, poarta ochelari și are mustațile blonde. Acestuia i s-a dat porecla de Avocațelul, fiindca își luase bacalaureatul și, fiind învațator, studiase în același timp, și dreptul. El a facut o carte în care arata cum trebuie sa se scrie literele.
Profesorul care ne învața gimnastica, are un chip cu totul soldațesc. A fost în batalii alaturi cu Garibaldi și are la gat semnul unei lovituri de sabie, capatata în batalia de la Milazzo.
Directorul nostru e un om înalt, pleșuv, cu barba lunga și carunta, poarta ochelari legați cu aur și este îmbracat tot-deauna în haine negre, încheiate pana la gat. Ce bun e cu baieții! Cand îi cheama în cancelarie, ca sa-i dojeneasca, el nu-i cearta, îi ia de mana, îi povațuiește încetinel, zicandu-le ca ar fi mai bine sa fie cuminți, ca trebuie sa se caiasca și sa promita ca o sa fie ascultatori. Le vorbește cu atata blandețe și cu un glas așa de lin, încat toți ies de acolo cu ochii plini de lacrimi, impresionați mai tare decat daca ar fi fost pe-depsiți. Bietul director! E totdeauna dimineața cel dintai la postul sau, ca sa aștepte pe școlari și sa vorbeasca și cu pa-rinții. La ieșire, dupa ce pleaca ceilalți profesori, el tot se mai învartește pe langa școala, ca sa vada nu cumva sa treaca vreo trasura peste copii, nu cumva sa se opreasca baieții pe ulița, sa se joace și sa-și umple ghiozdanele cu nisip și cu pietricele.
Îndata ce-l zaresc la colțul vreunei strazi, copiii fug în toa-te parțile, încetand deodata de a se mai juca de-a arșicele sau de-a mingea. El îi amenința de departe cu degetul, dar tot cu aceeași privire iubitoare și trista. Mama spune ca nu I-a mai vazut nimeni razand de cand i-a murit baiatul, care intrase voluntar în armata. Ține portretul sau pe masa, în cancelaria direcțiunii, ca sa-l aiba totdeauna dinaintea ochilor.
Dupa acea nenorocire, voia sa se retraga din slujba: scri-sese chiar petiția prin care cerea primariei, ca sa-l scoata la pensie și, fiindca îi parea rau sa lase pe copii, amana zi dupa zi, ca sa o trimita. Mai deunazi se hotarase. Tatal meu, care statea de vorba cu dansul în cancelaria direcției, îi zicea:
— Ce pacat, domnule director, ca-ți ceri retragerea! Toc-mai atunci intra în cancelarie un om, ca sa înscrie pe copilul sau la școala noastra, fiindca se mutase în suburbia aceea. Îndata ce directorul zari pe baiat, facu o mișcare de surprin-dere, se uita bine la el, apoi la portretul fiului sau; se mai uita iarași la copil tragandu-l langa dansul și ridicandu-i obrazul, apoi zise:
— Bine! Înscrise pe baiat, conduse pe tata și pe fiu și ra-mase catva timp pe ganduri.
— Ce pacat ca te retragi! zise înca o data, tatal meu.
Atunci, directorul lua petiția ce conținea cererea sa de retra-gere, o rupse în doua și zise: „Raman!”
