de Edmondo de Amicis
Ninge întruna.
S-a întamplat ceva trist azi dimineața cu zapada, cand am ieșit din școala. Baieții cum ajunsera pe Corso, începura sa se bata cu bulgari facuți cu zapada de aceea jilava, care, cand o strangi în maini, se face tare ca piatra. Trecea multa lume pe trotuare. Un om le striga:
— Astamparați-va baieți! În minutul acela se auzi un vaiet îngrozitor ce venea din partea cealalta a trotuarului și un biet batran, caruia îi cazuse palaria, șovai și își acoperi ochii cu amandoua mainile, iar un baiețel care statea langa dansul striga din toate puterile: „Ajutor, ajutor!” Un bulgare de zapada lovise pe bietul batran drept în ochi.
Baieții se împraștiara într-o clipa. Eu ma aflam la ușa li-brariei, unde intrase tata, și vazui ca vin mulți dintre camara-zii mei, care se varau prin mulțime și se prefaceau ca se uita pe la galantare. Printre ei erau: Garrone, cu veșnica lui bu-cata de paine în mana, Coretti, Zidarașul și Garoffi, baiatul care strange timbre poștale.
În jurul batranului se adunase multa lume. Un gardist amenința și întreba în dreapta și în stanga:
— Cine a azvarlit? Spuneți care din voi? Și pipaia mainile baieților, ca sa vada care din ei le avea ude.
Garoffi statea langa mine, galben ca turta de ceara si tre-mura ca varga.
— Nu vreți sa spuneți cine a azvarlit? striga iar, gardistul.
Atunci auzii pe Garrone zicand încet lui Garoffi:
— Haide, du-te de marturisește! N-ar fi pacat sa lași pe altul, sa fie prins în locul tau?
— Nu e nimic, fa-ți datoria! adaugase Garrone.
— Mi-e frica, nu îndraznesc!
— Prinde inima! Haide, ca vin și eu cu tine!
Gardistul și multe alte persoane întrebau mereu:
— Cine a fost? Cine a putut savarși o astfel de fapta? Bietul batran! Sticla de la ochelari i-a intrat în ochi, l-a orbit!… Ștrengarilor!… Mișeilor!
Saracul Garoffi, era așa de aiurit, ca de-abia se putea ține pe picioare.
— Vino! îi zise Garrone cu glas hotarat. Haide, nu te teme, lasa ca te apar eu! și apucandu-l de braț îl împinse înainte, susținandu-l ca pe un bolnav.
Lumea pricepu și mai mulți ridicara pumnii asupra lui Garoffi; dar, Garrone aparandu-l, striga:
— Nu cumva ați vrea sa sariți zece oameni asupra unui biet copil!
Toți se retrasera și gardistul, luand pe Garoffi de mana, îl duse la o cofetarie, unde se afla ranitul.
Recunoscui îndata pe bietul batran. Era un funcționar, care locuia cu un nepoțel al sau în al patrulea cat din casa noastra.
Îl așezasera pe un fotoliu și-i pusesera comprese la ochi.
— N-am facut înadins! spunea polițistului, bietul Garoffi, plangand și pe jumatate mort de frica.
Vreo doi oameni îl îmbrancira în cofetarie, strigandu-i:
— În genunchi! Ștrengarule! Cere-i iertare în genunchi!
Alții îl și trantira în genunchi.
În minutul acela doua brațe zdravene îl ridicara de jos și un glas puternic striga:
— Nu, domnilor!
Era directorul nostru, care vazuse și auzise tot.
— O data ce baiatul a avut curajul sa-și marturiseasca greșeala, adauga el, nimeni nu mai are dreptul sa-l umileasca! Se facu o tacere generala.
— Acum, zise directorul lui Garoffi, cere-i iertare!
Garoffi, plangand cu hohot, îmbrațișa genunchii batra-nului care-i puse mana pe frunte și-l mangaie cu blandețe.
Deodata, toți cei de fața, înduioșați strigara:
— Scoala-te copile! Scoala-te și pleaca liniștit: du-te acasa.
Tata ma scoase din gloata și, cand ajunseram în ulița, îmi zise:
— Spune-mi, Enrico, ce ai face tu într-o astfel de împrejurare: ți-ai marturisi și tu greșeala ca Garoffi?
— Da, tata, îi raspunsei.
— Jura-mi ca ai face așa!
— Ți-o jur, iubite tata!
