de Edmondo de Amicis
Tata m-a luat ieri cu el, ca sa vad cum se predau lecțiile meșteșugarilor care învața seara.
Cand am ajuns, clasele erau luminate și meșteșugarii veneau din toate parțile. Cand intraram, gasiram pe director și pe profesor suparați, pentru ca cineva aruncase cu o pia-tra într-un geam și-l sparsese. Supraveghetorul alergase afa-ra și luase de par pe un baiat ce trecea pe drum, dar Stardi, care locuiește în fața școlii, veni repede și zise:
— Nu, acest baiat nu este vinovat, n-a azvarlit el cu piatra. Franti a spart geamul; l-am vazut cu ochii mei. El mi-a și spus:
— Vai de tine, de vei scoate o vorba! Dar mie nu mi-e frica. Directorul s-a și hotarat sa-l goneasca pentru totdeauna din școala. Pe cand statea de vorba cu noi, se uita la mese-riașii care soseau mereu; venisera mai bine de doua sute.
Nu-mi închipuiam ce frumoasa este școala de seara! Nu o vazusem niciodata. Erau baieți de la doisprezece ani în sus și barbați cu barba, care veneau de la munca, cu carți și caiete. Vedeai acolo: tamplari, fochiști cu chipul negru, zidari cu mainile pline de var, baieți de pe la brutarii, cu parul alb de faina. Se împraștiara mirosuri; de lac, de tabacarie, de clei, de untdelemn; se vedea ca erau toate meseriile adunate laolalta.
Intrara și tunari îmbracați în uniforma; printre ei era și un caporal.
Intrau repede în banci, ridicau scandurica pe care pu-neam noi picioarele și plecau capul pe carte. Unii dintre ei mergeau la profesor cu caietele deschise sa ceara cate o deslușire. Vazui pe profesorul cel tanar, care este totdeauna bine îmbracat, cel poreclit „Avocațelul”, cu vreo patru mește-șugari împrejurul mesei sale: le corecta caietele. Era și pro-fesorul șchiop, care radea și arata unui vopsitor, ca-și mur-darise caietul cu vopsea roșie și albastra. Mai vazui și pe pro-fesorul meu; s-a facut bine și o sa înceapa iar lecțiile cu noi.
Ușile claselor erau deschise. Ma prinse mirarea, vazand cu cata bagare de seama ascultau toți lecția și se uitau la pro-fesor.
Directorul ne spuse ca cea mai mare parte dintre ei, ca sa nu ajunga prea tarziu la școala, nici nu se mai duceau pe acasa, sa îmbuce cate ceva: veneau flamanzi.
Baieții cadeau de somn. Unii dintre ei, chiar dormeau cu capul pe banca și profesorul îi deștepta gadilandu-i pe la urechi cu condeiul. Oamenii mari ascultau cu gura cascata, nici nu clipeau. Drept sa spun, mi se parea ciudat, sa vad ca stau pe bancile noastre oameni mari, cu barba. Ne-am suit și la etajul de sus. Ma dusei repede la ușa clasei mele și vazui ca sade pe locul meu un om cu niște mustați mari și legat la o mana; trebuie sa se fi ranit lucrand la vreo mașina. Cu toate acestea, el se chinuia sa scrie încetinel, așa cum putea. Dar ce mi se paru și mai hazliu, fu sa vad în banca Zidarașului, chiar în locul lui, pe tatal sau; zidarul acela înalt cat un munte. El statea ghemuit în banca, avand barbia în maini și cu ochii pe carte; nici nu rasufla, de atent ce era.
Nu întamplarea l-a adus acolo; el însuși s-a rugat de pro-fesor, sa-i dea locul „botișorului de iepure”, cum îl numește el, pe fiul sau.
Am stat acolo cu tata pana la sfarșitul lecțiilor. Cand am ieșit, ulița era înțesata de femei cu copii în brațe, care își așteptau barbații. Cand aceștia ieșira din școala, facura schimb; femeile luara carțile și caietele; iar barbații luara co-piii și astfel plecara cu toții spre casa. Era atața învalmașeala, încat nu te mai înțelegeai de zgomot; apoi totul se potoli și nu mai vazui decat pe bietul director, slab și obosit, depar-tandu-se încet.
