de Edmondo de Amicis
Medalia data lui Precossi a deșteptat în mine o mare mustrare de cuget. Pana azi n-am meritat niciuna! De vreo catva timp nu mai învaț bine. Profesorul, tata și mama sunt nemulțumiți; eu însumi sunt nemulțumit, și nici nu mai ma joc cu aceeași placere ca mai înainte.
Cand ma sileam sa învaț cu pofta, pe data ce-mi sfarșeam lecțiile, saream în sus și alergam la jucariile mele plin de veselie; s-ar fi zis ca nu mai m-am jucat de o luna. Acum, nici la masa nu mai ma duc cu placerea de altadata. Mi se pare ca am o povara pe suflet, ca aud un glas în mine care-mi zice necontenit:
— Nu mergi deloc bine, baiete! Nu mergi bine!
Seara, vad cum trec pe dinaintea casei noastre, o mulți-me de baieți, care se întorc de la lucru împreuna cu cete de meseriași, toți osteniți, și cu toate acestea, veseli, ei grabesc pasul, nerabdatori sa ajunga mai iute acasa ca sa manance.
Vorbesc tare, rad și glumesc, batandu-se pe umar cu mai-nile înnegrite de carbuni, sau albite de var, și ma gandesc cat au muncit acei oameni și acei copii, din zori de zi și pana seara! Apoi, cați alții nu stau toata ziulica pe acoperișul caselor sau pe la uzine, printre mașini, în apa, ori sub pamant, în mine, mancand pe apucate cate o bucata de paine! Mar-turisesc ca mi-e rușine de mine însumi, care în tot timpul acela n-am facut altceva, decat sa mazgalesc alene vreo trei sau patru pagini de hartie. Da, sunt nemulțumit, de mii de ori nemulțumit! Bag de seama ca tata e necajit, ca ar voi sa ma dojeneasca, dar ca-i e mila sa ma întristeze, și mai așteap-ta cu nadejdea ca ma voi îndrepta. Dragul meu tata, tu care muncești atat de mult! Care îmi procuri tot ce vad în jurul meu, toate lucrurile pe care pun mana, hainele mele, manca-rea ce mananc, carțile pe care învaț, jucariile, tot, da, tot este rodul muncii tale și eu nu sunt vrednic sa fac nimic pentru tine! Toate acestea îți pricinuiesc griji, suparari, osteneli, și eu nu ma ostenesc deloc! Nu, e prea nedrept, și ma caiesc! Am sa încep de azi sa studiez ca Stardi sa fiu ca el, neclintit la munca, sa învaț cu toata ravna inimii mele! Vreau sa birui somnul seara, sa ma scol devreme dimineața, sa-mi framant mintea fara preget; vreau sa ma ostenesc, chiar sa sufar și sa ma îmbolnavesc, dar sa încetez de a mai duce o viața proas-ta și leneșa, care ma înjosește pe mine și mahnește pe cei-lalți! Înainte dar, la munca! La lucru cu toata inima și din toa-te puterile! La munca aceea care îmi va reda dulcea odihna și placerea jocului; la acea munca care îmi va reda bunul suras al profesorului și binecuvantata sarutare a parinților mei!
