de Edmondo de Amicis
Îndata ce ma întorsei la școala, auzii o veste trista. De multe zile, Garrone nu ma venea pentru ca mama sa era rau bolnava și sambata seara, ea își dete sufletul. Ieri de di-mineața, îndata ce intra profesorul în clasa, ne zise:
— Sarmanului Garrone i s-a întamplat cea mai mare ne-norocire ce poate izbi pe un copil. A murit mama lui. Maine, bietul baiat o sa vina la școala. Va rog, baieți, sa respectați grozava durere ce îi sfașie inima. Cand va intra, salutați-l se-rios și prietenește, nici unul sa nu glumeasca, nici unul sa nu rada cu el; va rog!
Azi de dimineața, puțin mai tarziu decat ceilalți, intra Garrone. Mi se rupse inima, cand îl vazui. Era tras la fața, avea ochii roșii și abia se ținea pe picioare: parca ar fi fost bolnav de o luna de zile. Nu l-ai mai fi cunoscut. Era îmbra-cat în negru din cap pana în picioare. Ce mila ne era de el! Nici unul nu cracni, toți ne uitaram la dansul. Cum intra și vazu iarași clasa de unde mama sa venea sa-l ia mai în fie-care zi, banca aceea pe care ea se plecase de atatea ori în zilele de examen, ca sa-i dea cele din urma povețe și unde el se gandise de atatea ori la dansa, nerabdator de a alerga întru întampinarea ei, izbucni într-un hohot de plans dis-perat. Profesorul îl lua langa sine, îl îmbrațișa și-i zise:
— Plangi baiete; dar fa-ți inima. Mama ta nu mai e aici, dar te vede, te iubește înca; tot traiește langa tine și într-o zi o s-o revezi, pentru ca ești un suflet bun și cinstit ca și dansa. Fa-ți inima!
Dupa ce zise aceasta, îl aduse în banca, langa mine. Nu îndrazneam sa ma uit la el. Garrone își scoase caietele și carțile, pe care nu le deschisese de mai multe zile, și deschi-zand cartea de citire, unde e o gravura care reprezinta o mama cu fiul ei de mana, izbucni iarași în plans, și își pleca ușor capul pe braț.
Profesorul ne facu semn, sa-l lasam sa stea așa și începu lecția. Eu aș fi vrut sa-i spun ceva, dar nu știam ce. Îl atinsei cu mana și îi șoptii la ureche:
— Nu mai plange, Garrone draga!
El nu raspunse și, fara sa-și ridice capul de pe banca, își puse mana lui într-a mea și o ținu așa. La ieșire nu-i vorbi nimeni; toți trecura pe langa el cu respect și în tacere. Vazui ca ma așteapta mama și alergai s-o îmbrațișez; dar ea ma respinse și se uita la Garrone. Deocamdata nu înțelesei de ce, dar bagai de seama ca Garrone, singur de o parte, se uita la mine cu o privire de o întristare nespusa, parca ar fi zis:
Tu îmbrațișezi pe mama ta; eu n-o s-o mai îmbrațișez pe a mea! Tu ai înca pe a ta; a mea a murit! și atunci pricepui pentru ce mama ma respinsese. Ieșii cu dansa, dar nu o luai de mana.
