La apus de satul Sahechișuan, lângă malul unui râu, se află o vâlcea. Aici înfloresc pomi fructiferi; odinioară însă ea era acoperită de frunze mari și verzi de țan tzî. Țan tzî înflorește rar și nu-i este dat oricui să vadă florile ei mari și uimitor de frumoase.
Pe vremea aceea puteai să întâlnești în sat o fată cu numele Tai-e. Trăia împreună cu mama ei într-o cocioabă, în sărăcie și frig. Nu avea deloc pământ. Mama ei, o bătrână de șaizeci de ani, nu mai vedea bine, așa încât singurul câștig în casă îl aducea muncind Tai-e. Fetei îi mersese vestea de țesătoare iscusită. Nici în împrejurimi și nici pe meleagurile mai îndepărtate nu exista nimeni s-o întreacă. Singură își făcea modelele de broderii, care nu semănau deloc cu cele pe care le brodau de obicei celelalte; în mâinile ei lâna înflorea în culori vii.
Munca lui Tai-e era foarte căutată: de câte ori o fată bogată se mărita, o ruga pe Tai-e să-i brodeze podoabele de nuntă. Dacă vreun flăcău cu stare se însura, Tai-e era aceea care îi împodobea veșmintele. Tai-e trudea zi și noapte. Se trezea odată cu răsăritul soarelui și nu se odihnea până la cea de a patra strajă.
Mama ei se întrista văzând-o cum muncește din greu și o ruga întruna:
— Culcă-te, Tai-e! Dar Tai-e râdea.
— Nu sunt obosită, mamă, iată am și terminat de cusut aceste flori.
Mama o asculta și ofta din greu. Și ea brodase cândva flori și știa că nu-i o muncă ușoară. Stătuse zi și noapte aplecată deasupra gherghefului până când începuse să-și piardă vederea și spatele i se încovoiase tot mai mult. Cu toate că Tai-e lucra din zori și până-n noapte, câștigul ei de-abia le ajungea pentru mâncare, iar la haine noi nici nu puteau să viseze. Tai-e umbla într-o rochie și aceea din pânză groasă. Dar cu toate acestea, era o fată frumoasă, gingașă și toți tinerii o plăceau, sosind în casa ei unul după altul. Tai-e și-a ales singură logodnicul și a spus tuturor:
— Este un om cu suflet și înțelept, gândim într-un gând, cât despre faptul că este sărac sau bogat nici nu încape vorba.
Tânărul a luat cu dijmă de la boier un petic de pământ în satul lor. Era un flăcău înalt și bine făcut, chiar frumos. Familia fetei și a băiatului s-au înțeles să facă nunta în primăvară.
Mama lui Tai-e nu credea că va putea să-i facă fetei zestre de nuntă.
— Nu te mai necăji, mamă, voi îmbrăca rochia veche, o liniștea Tai-e.
Dar sufletul îi era greu. La șaptesprezece ani oricui îi place să arate cât mai frumos.
Înainte de nuntă, Tai-e s-a dus la râu ca să-și spele rochia. Și atât era de rărită pânza, încât atunci când fata a bătut-o pe pietre i s-a rupt în mână. Fata s-a uitat la zdrențele ei și oftând a spus:
— Tot felul de haine cos: și de mătase, și din atlas, și din tafta, iar pentru mine nici măcar o rochie simplă.
Nu a terminat bine de spus aceste cuvinte, și în frunzele de Țan-tzî s-a auzit un foșnet: „Șa, șa.” Desigur este vântul s-a gândit fata. A întors capul și a privit în jur. În spatele ei stătea o femeie frumoasă. Tai-e a tresărit. Femeia nu semăna a om obișnuit. Fața-i strălucea ca o rază de soare, iar în mâini ținea o rochie bogat împodobită.
— Ia-o, fetițo, și îmbrac-o! i-a spus femeia cu un zâmbet.
Tai-e s-a uitat la ea mulțumită, s-a ridicat și dând din cap a spus:
– Mai bine păstreaz-o pentru tine!
Atunci femeia singură a îmbrăcat-o cu rochia și i-a spus:
— Acum ai cu ce să te îmbraci, nu mai fi tristă! Când rochia se va murdări încălzește-o puțin la foc și din nou va fi nouă.
Spunându-i toate acestea, femeia a ajutat-o pe Tai-e să se înveșmânteze. Tai-e și-a privit rochia; nici lungă, nici scurtă, nici largă, nici strâmtă – chiar pe măsură. A ridicat capul pentru a-i mulțumi femeii, dar aceasta dispăruse. Nici umbră nu mai era.
A privit în jur, în față.
„Hua, hua” curgea râul; în spate erau florile de Țan-tzî cât vedeai cu ochii. „Șa, șa” foșneau frunzele de Țan-tzî și parcă șopteau:
— Poart-o sănătoasă, fetițo, o meriți!
Tai-e s-a frecat la ochi, a privit împrejur, dar nu a văzut pe nimeni. După aceea, așezându-se lângă râu se apucă din nou de spălat. În noua rochie Tai-e arăta și mai frumoasă. Au venit sărbătorile Anului Nou. Fata a aprins focul în cuptor, și-a dat jos îmbrăcămintea. și a aruncat-o în flăcări. Mama a încercat să se întindă pentru a o scoate, dar deja focul a cuprins rochia din toate părțile.
— Tai-e, ți-ai ieșit din minți? a strigat ea speriată.
Tai-e râdea.
— Așteaptă, mamă, și ai să vezi. Focul ardea cu flăcări mari, iar Tai-e, fără să se grăbească, a scos rochia.
— Din ce material fermecat este rochia? a întrebat-o uimită mama.
Și într-adevăr, nici mătasea, nici atlasul nu au o asemenea strălucire și nu au atâta gingășie. Trebuia numai să o atingi ușor pentru ca florile brodate să-și schimbe culoarea devenind când roșii, când violete, iar fluturii perechi care se roteau deasupra florilor începeau să strălucească în toate culorile curcubeului.
Mama, privind îmbrăcămintea, iar după aceea fiica, i-a spus cu veselie:
— Tai-e, când îmbraci această podoabă devii mai frumoasă decât zeițele cerești!
A venit și prima zi a Noului An. Tradițiile nu îngăduiau să se lucreze în această zi. Tai-e și-a lăsat treburile și a ieșit cu prietenele pe uliță. Flăcăii nu puteau să-și mai ia ochii de la ea și nu înțelegeau ce-i atrage mai mult podoabele ei strălucitoare sau Tai-e însăși.
Dar cine putea ști că din această zi vor începe toate nefericirile ei!
În satul Sahecijuan trăia un moșier poreclit „Zgârcitul”. Avea Zgârcitul un băiat și o fată. Fata se pregătea să se mărite. Fiul său, care semăna cu o maimuță, nu era iubit în sat. Oamenii chiar în față îi spuneau: „Maimuța Vicleană”.
A văzut „Maimuța Vicleană” pe Tai-e la plimbare și ca și o muscă după miere i-a luat urma până la poartă fără să mai plece de acolo.
— Tai-e a noastră are deja un logodnic, i-a spus mama fetei.
— Nu are nici un rost să-ți faci vise în plină zi, a adăugat mânioasă Tai-e.
A înțeles „Maimuța Vicleană” că-i scapă fericirea din mâini și a spus cu răutate:
— O să vedem dacă o să izbutești să scapi de mine.
S-a întors și a plecat gândind în sinea lui: „Trebuie să o aduc cât mai repede în casa noastră, atunci n-o să mai poată face nimic”.
S-a întors acasă și văzându-l pe tatăl său clipind din ochi s-a apropiat de el și i-a spus:
— Tată, surioara se mărită, ar trebui ca pentru nuntă să-i pregătești un costum frumos împodobit.
Zgârcitul și-a privit fiul și l-a întrebat:
— Dar cât mă va costa?
— Eu deja am și aranjat totul, a răspuns repede Maimuța Vicleană. La noi în sat este o fată pe nume Tai-e, o mare meșteră. Să o chemăm la noi în casă și numai pentru mâncare va face totul.
Și-a ascultat moșierul fiul, a cântărit în gând și a spus:
— Da, și putem să-i dăm și mâncare mai proastă. Zgârcitul s-a nimerit a fi fratele prefectului și când Tai-e n-a vrut să meargă de bună voie, au dus-o cu forța.
Zestrea de nuntă era deja gata, iar pe Tai-e tot n-o lăsau să plece din casa moșierului. Maimuța Vicleană zi și noapte se tot ținea după ea.
Când venea mai aproape de fată, strălucirea pe care o împrăștiau hainele ei îl orbea și începea să i se învârtă capul.
Trecu luna ianuarie, trecu și februarie, caișii înfloriră, și ziua stabilită pentru nunta lui Tai-e și a iubitului ei trecu și ea. Se închiseseră porțile după Tai-e în casa moșierului cu pereți înalți și Tai-e dispăruse ca într-un ocean imens. „Cum să fac să mă văd cu iubitul?” se gândea ea. Cum să scap din mâinile Maimuței Viclene?”
Oamenii, care slujeau în casa Zgârcitului, lucrau până târziu și numai la miezul nopții se pregăteau de culcare.
Când în casă se liniștea totul, Tai-e lua o bucată de atlas și se apuca de lucru. Acul îi înțepa degetele, ața era udă de lacrimi, dar ea nu se întrerupea din cusut decât la cântatul cocoșilor. Ascundea repede lucrul ei și din nou se apuca de hainele de nuntă ale fetei Zgârcitului. Așa a trecut încă o lună și Tai-e a terminat de cusut. Pe cerul albastru sclipeau stele, pluteau nori albi, iar sub ei într-o luncă înverzită unde creșteau Țan-tzî stătea o fată, aceasta fiind chiar Tai-e. Ea ridica mâna arătând marginea îndepărtată a cerului. Privea Tai-e tabloul cusut de ea și se gândea: „Va vedea tabloul și desigur va înțelege gândurile mele. Poate va veni în luncă și mă va aștepta. Trebuie numai să mă strecor din această casă întunecată și împreună vom fugi la marginea lumii. Dar cum să-mi caut logodnicul, cum să ajungă la el gândurile mele?”
În timp ce Tai-e se gândea, ușa se deschise cu zgomot și în cameră năvăliră Maimuța Vicleană cu slugile. Ochii lui se opriră asupra tabloului. Când l-a ridicat, pânza s-a cutremurat, stelele cusute pe ea s-au aprins, norii albi au început să miște, firele de Țan-tzî au înflorit, iar frumoasa fată a prins și ea viață. Fiul moșierului a privit tabloul și i s-a părut că a nimerit în îndepărtata țară a nemuritorilor. Oamenii care au venit împreună cu Maimuța Vicleană au strigat într-un glas:
— Aceasta este o adevărată minune.
Maimuța Vicleană a luat repede tabloul cusut și l-a dus Zgârcitului. L-a privit, l-a tot privit moșierul și a spus:
— De bun este bun, dar păcat că Țan-tzî nu înfloresc. Chemați-o aici pe Tai-e.
Zgârcitul văzând-o pe Tai-e a strigat supărat:
— Cine ți-a permis să coși așa ceva? Te țin de milă în casa mea. Trebuie să coși pentru mine, dar nu astfel de tablouri. Aici Țan-tzî trebuie să înflorească.
Pentru ca Țan-tzî să înflorească – s-a gândit Tai-e – este un chin pentru om.
Zgârcitul s-a supărat și mai tare și a urlat:
— Ai auzit sau nu? De ce taci? Fata s-a gândit și a spus:
— Domnule, doriți să vă fac un tablou cu Țan-tzî înflorite? Pot să-l cos, dar dați-mi voie să privesc cum înfloresc ele. Am auzit că la miezul nopții, când bate cea de a treia strajă, în luncă uneori se deschid bobocii de Țan-tzî.
„Numai de m-ar lăsa, iar de acolo voi fugi cu logodnicul meu” s-a gândit fata.
A privi cum înflorește Țan-tzî nu costă bani. Maimuța Vicleană totuși a spus:
— Tată, să meargă și oamenii să o păzească să nu fugă.
— Să nu te gândești cumva să fugi! Cum vei coase florile de Țan-tzî imediat îți voi da drumul acasă, a adăugat Zgârcitul.
În noaptea următoare a pus să o urmărească pe Tai-e sluga sa cea mai credincioasă.
Mergea Tai-e și se gândea:
— Oare nu-mi va fi dat să-mi întâlnesc logodnicul? A pășit în luncă, numai luna lumina frunzele mari și bătea un vânt rece.
Lacrimi mari curgeau din ochii fetei. Deodată din luncă au început să se ridice globuri de foc. Tai-e nu s-a speriat deloc, a înțeles imediat că acestea sunt semnele acelei femei care i-a dat rochia. Data trecută ea a dispărut atât de repede, încât Tai-e n-a reușit măcar să-i mulțumească. „Ce bine ar fi dacă din nou m-aș întâlni cu ea…”
Numai ce s-a gândit Tai-e, că s-a și auzit un zgomot, întreaga luncă s-a luminat și drept deasupra ei s-a înălțat soarele, iar Țan-tzî au început să se întindă, să crească, s-au făcut mari și înalte, iar pe una din ele s-a deschis o floare mare de la care se împrăștiau raze aurii în toate părțile. Iar în mijlocul florii stătea zâmbind femeia aceea neobișnuită. Tai-e a vrut să fugă înspre ea, dar un glas a strigat: „Ai-ia” și totul a dispărut.
Fusese țipătul slugii care strigase înspăimântată. Își ștergea ochii cu amândouă mâinile, dar mai mult nu a putut vedea, fiind orbit de lumina puternică.
Lunca a luat din nou înfățișarea dinainte. Tot la fel bătea vântul rece, tot la fel lumina luna frunzele de Țan-tzî. Sluga și-a venit în fire și a grăbit-o pe Tai-e să meargă acasă. Au trecut câteva zile, fata a cusut floarea de Țan-tzî, dar Zgârcitul nici așa nu i-a dat drumul.
El auzise că omul, care a văzut un Țan-tzî înflorit, aduce în casă fericire și a trimis-o pe Tai-e să aducă în casă o floare de Țan-tzî.
— Am vrut să aduc floarea, dar m-a împiedicat s-o rup sluga dumneavoastră. Dați-mi drumul singură, eu voi găsi floarea și mă voi întoarce acasă.
Maimuța Vicleană a încercat să-și oprească tatăl de la nesăbuință, dar Zgârcitul își dorea atât de mult floarea fermecată, încât i-a dat voie lui Tai-e să meargă singură.
În aceeași seară, Tai-e s-a îndreptat spre luncă și de atunci nu s-a mai întors în casa moșierului. Unii spuneau că ea a plecat cu zâna nemuritoare, ocrotitoarea florilor. Din acea vreme în lunca în care creșteau Țan-tzî a rămas numai pământ pustiu.
Alții spuneau că Tai-e a fugit cu logodnicul ei. E adevărat că din aceeași seară a dispărut și logodnicul ei.
Zgârcitul a trimis oameni să-i caute pretutindeni, dar ei n-au dat nici măcar de urmele lor.
repovestită de Olga Stratulat-Roșca
Locuința din gura tigrului (povești chineze),
Editura Ion Creangă, București, 1979
