Era în toiul secerişului. Bărbaţii şi femeile din sat se duseră cu toţii la cîmp. Acasă rămăseseră doar bătrînii şi copiii. Intr-una din căsuţe era o bunică cu trei nepoţei. Bunica aprinsese cuptorul şi se culcase să se mai odihnească. Pentru că o tot supărau muştele, bătrîna şi-a tras pe faţă un ştergar şi de la o vreme a furat-o somnul.
Una din nepoatele ei, Maşa (care n-avea decît trei anişori), a deschis uşa cuptorului, a umplut un hîrb cu tăciuni aprinşi si s-a dus în tindă. Acolo erau rînduite mănunchiuri de paie anume pregătite de femei pentru legatul grîului în snopi. Maşa a aşezat frumuşel tăciunii sub paie şi a început sa sufle în ei. Cînd paiele au luat foc, fetiţa s-a bucurat tare mult. A intrat în casă, şi-a luat de mînă frăţiorul pe nume Kiriuşka (un băieţel de un an şi jumătate, care abia începuse să umble) şi i-a spus:
— Pliveşte şi tu, Kiliuska, ţe mai cuptol am făcut! Paiele ardeau acum cu vîlvătaie mare şi trosneau. Dar cînd tinda s-a umplut de fum, Maşa s-a speriat şi s-a dus fuga înapoi în casă. Kiriuşka s-a împiedicat de prag, a căzut în nas şi s-a pornit de plîns. Maşa l-a tras şi pe el, cum a putut, în odaie şi amîndoi s-au ascuns sub laviţă. Iar bunicuţa dormea liniştită înainte şi nu auzea nimic.
Cel mai mare dintre copii, Vania, un băieţel de opt ani, se juca pe uliţă. Dar cînd a văzut că din tinda lor iese fum gros, a intrat fuga pe uşă, a trecut cu chiu cu vai prin fumul înăbuşitor, s-a năspustit în odăiţă şi a început s-o zgîlţîie pe bunica. Bătrînica, toropită de somn cum era, a uitat de copilaşi şi a zbughit-o pe uşă afară, ducîndu-se fuga pe la curţile oamenilor după ajutor.
In vremea asta, Maşa şedea pitită sub laviţă şi tăcea mîlc. Numai frăţiorul cel mic ţipa cît îl ţinea gura, pentru că îl durea năsucul.
Tocmai pe el îl auzi Vania. Fratele mai mare se uită numaidecît sub laviţă, o văzu pe Maşa şi-i strigă:
— Fugi!
Maşa se năpusti în tindă, dar nu mai putu să treacă din pricina focului şi a fumului şi se întoarse iar în odaie. Atunci Vania deschise fereastra şi-i porunci fetiţei să sară afară. După ce ea se strecură cu greu prin ochiul strîmt, Vania îl apucă pe cel mic ca să-l aducă şi pe el spre geam. Dar micuţul era greu şi se opintea, plîngea şi-l îmbrîncea cum putea pe Vania. Abia după ce căzu de două ori, Vania îl trase pe fereastră. Chiar atunci uşa odăii luă şi ea foc. Dar cînd izbuti în cele din urmă să-i scoată capul pe geam şi se pregătea să-l împingă afară, copilaşul, acum foarte speriat, se agăţă cu mînuţele de el şi nu voia cu nici un chip să-i dea drumul.
Atunci Vania îi strigă Maşei:
— Trage-l de cap! Şi în acelaşi timp îl împinse binişor din spate.
Aşa au izbutit să-şi scoată frăţiorul pe fereastră în uliţă şi au scăpat cu toţii.