Departe, pe meleagurile dinspre soare-apune ale Chinei, în mijlocul pustiului mohorât și fără de margini, trăia odată un vultur singuratic. De jur împrejur se întindeau nisipuri fără de viață și nu se zărea nicăieri nici o tufă, cât de mică, nici un pârăiaș.
Și iată că într-o zi vulturul se înălță sus, sus de tot, în văzduh, și, rotindu-se pe aripile sale mari și puternice, răscoli cu privirea cele patru zări ale lumii. Și de acolo de sus, văzu că, înspre soare răsare, marea albastră își rostogolește apele-i nesfârșite; la miazănoapte, a încremenit în tăcerea-i de veacuri codrul cel de nepătruns; spre soare-apune, razele asfințitului scaldă cerul în toate culorile curcubeului; iar spre miazăzi, verdeața de smarald a pajiștilor îți mângâie ochiul ostenit.
Și vulturul gândi: „Cât de sărac și de mohorât este ținutul meu drag! Aș vrea ca și pe aici să curgă râuri cu ape îmbelșugate și să foșnească vesel grădini verzi!”
Dar ca să ajungă până la marea dinspre soare-răsare, ca să aducă de acolo un plisc de apă, trebuia să treacă în zbor cinci mii de li, iar ca să se poată întoarce seara la cuibul său, trebuia să facă alte cinci mii de li.
Dacă ar fi fost să zboare în codrul cel mare dinspre miazănoapte și să aducă de acolo ramuri verzi, ar fi trebuit să străbată zece mii de li.
„Ori că m-aș îndrepta spre soare-apune, ori spre miazăzi, trebuie să zbor în fiecare zi câte zece mii de li și în fiecare seară să mă întorc la cuibul meu”.
Dar, deși greutățile erau așa de mari, vulturul se apucă de treabă fără să-și cruțe puterile.
Din zori și până n seară, nu avea nici o clipă de răgaz. Într-o zi, ajunse istovit la malul mării și marea îi spuse:
— De ce ești întotdeauna atât de zorit? Rotește-te mai îndelung deasupra mea, desfată-ți ochii cu întinsurile mele. Nemărginită mi-e împărăția și multe ostroave, mulți pești minunați și multe vietăți ciudate sunt într-însa. Poate-ți place furtuna cu fulgere și trăsnete? Așteaptă puțin și ai să le vezi în toată frumusețea lor. Iar noaptea, ai să te poți odihni în oricare din nenumăratele peșteri de pe malul meu.
Dar vulturul îi răspunse:
— Rămâi cu bine! Mă întorc mâine.
Și după ce luă apă în plisc, se ridică în ceruri, și porni înapoi.
Codrul cel de la miazănoapte zise și el vulturului;
— Rămâi aici, prietene, măcar pentru o scurtă vreme. Curând o să se lase înserarea. Rămâi aici peste noapte. Ori poate nu-ți place la mine? Din vremuri străvechi, nici un om n-a străbătut vreodată desișul meu de la un capăt la altul. Poporul meu e deschis la suflet și primitor. Îi place să joace și să cânte. Vrei să-1 vezi? O să-ți fac cunoștință cu ursul și cu buba. Aș vrea atât de mult să-mi fi oaspete câteva zile!… Dacă ai ști cât de dulce-i somnul la umbra crengilor mele! De-abia închizi ochii, că încep să-ți apară vise nespus de frumoase. Și orice ți s-ar arăta în somn: verdeața năvalnică a verii sau nămeții mari ai iernii, oricare din aceste vise o să-ți dăruiască uitarea mult dorită.
Vulturul însă îi răspunse cu aceleași cuvinte:
— Rămâi cu bine! Mă întorc mâine. Și după ce rupse o ramură verde, se roti deasupra codrului și o porni înapoi. Zarea de la asfințit întinse spre vultur mâinile ei gingașe și-i șopti:
— Rămâi cu mine! O să ne prindem în joc, și-n viitoarea lui o să ne înălțăm sus în ceruri, pentru a nu ne mai lăsa niciodată la pământ. Ce bine ne-am simți împreună!
Dar vulturul trecu în zbor pe lângă zarea asfințitului și-i zise:
— Rămâi cu bine! Ești într-adevăr minunat de frumoasă!
Pajiștile de la miazăzi, încântătoare ca primăvara, îl întâmpinară cu cuvintele:
— De ce, când treci pe aici, te arăți în văzduh doar pentru o clipă și te faci din nou nevăzut? Coboară spre noi! Vrem să te-ntrebăm dacă știi că viața înseamnă soare, muncă și prietenie.
Dar vulturul răspunse:
— Și mie mi-e dragă primăvara, dar acum mă grăbesc. Rămâneți cu bine! O să mă mai întorc la voi.
Și în fiecare seară, în cuibul său din stâncă, vulturul nu putea să adoarmă. Se gândea la munca lui din ziua aceea, în asemenea clipe, își zicea:
„Da! Am pornit la o trudă grea. Muncesc, muncesc și nu văd capătul străduințelor mele. Îmi dau seama bine că meleagurile dinspre soare-apune și soare-răsare, dinspre miazănoapte și miazăzi sunt nespus de frumoase. Dar pot eu oare să mă despart de pustiul meu, de răcoarea serilor lui și de bucuria dimineților ce abia mijesc. Hotărârea mea este nestrămutată: o să aduc aici în pustiu și apele mării, și verdeața codrului. Și zarea asfințitului, și primăvara de la miază-zi. Poate că mulți vor râde de mine; dar eu o să-mi îndeplinesc vrerea și într-o bună zi, în pustiul meu drag vor susura izvoare și va foșni codrul. Chiar dacă toate acestea n-ar fi decât un vis, eu îmi aflu fericirea numai în munca pentru înfăptuirea lui”.
Și de atunci, zorile fiecărei zile găseau vulturul muncind pentru visul său.
în românește de Angi Petrescu-Tipărescu
Frații Liu (Basme populare chinezești),
Editura Tineretului, București, 1965
