Comoara cea mai de preț

Un prinț oarecare avea obiceiul să strângă tot felul de comori și lucruri vechi și ciudate, pe care le păstra cu sfințenie în castelul său.
Dar ce nu avea el! Și cornul leului bărbos, și buricul peștelui, evantaiul și chiar și cingătoarea zeului tunetului, Caminarisam!
Prințul se mândrea foarte mult cu obiectele sale rare. Dar cel mai de preț lucru la care ținea cu deosebire era un cocoș de aur. Cu toate că era făcut în întregime din aur, semăna întrutotul cu un cocoș adevărat. În fiecare zi, de cum începeau să mijească zorile, el cânta de trei ori; „Cu-cu-ri-gu!”
Cea mai mare plăcere pentru prinț era atunci când, din vreme în vreme, își scotea din cuierele zăvorâte comorile sale și le admira ceasuri întregi. Desfătarea nu-l obosea niciodată și nici nu cunoștea margini atunci când el își privea comorile care îi erau cele mai dragi.
Prințul avea opt slujitori. Fiecare dintre ei, așa cum se cuvine slujitorilor de prinți, aveau de asemenea obiectele lor de preț, cu care se mândreau.
Într-o zi, prințul își chemă slujitorii și le spuse:
— Iată despre ce este vorba: mâine seară ofer o priveliște a comorilor celor mai de preț. Să veniți cu toții la castel, cu raritățile pe care le aveți și voi. Cel a cărui comoară va fi mai frumoasă și mai de preț va primi din partea mea o răsplată bogată.
Slujitorii se bucurară.
„Parada comorilor”! Era un lucru foarte interesant și fiecare spera:
— Răsplata o voi primi eu!
— Ba nu, eu!
Astfel, certându-se, curtenii se împrăștiară pe la casele lor.
Veni și seara celei de a doua zi. Prințul își scoase cocoșul de aur și aștepta să se înfățișeze și slujitorii săi cu obiectele lor de preț.
În curând apăru primul slujitor. El își aduse „Ochiul balaurului”. Al doilea slujitor sosi cu un craniu mic.
— Iată craniul unui vițel, spuse el satisfăcut.
Al treilea slujitor sosi cu felinarul unei vrăjitoare. Al patrulea customacul unui bursuc. Al cincilea, cu cizme de vrabie. Al șaselea, cu aripile și picioarele unui porumbel sfârlează. Al șaptelea, cu o ureche făcută să audă surzii.
Unul după altul se adunară cu ciudățeniile lor, șapte slujitori, și așteptară pe cel de al optulea, dar acesta, nu se știe de ce, întârzia.
​ — Unde o fi? Ce s-a întâmplat cu el?
— Pesemne n-are ce arăta!
— Se vede că din pricina asta n-a venit! Păcat…
În timp ce cei șapte slujitori vorbeau astfel, apăru și cel de-al optulea. Se aplecă cu mult respect în fața prințului.
— Am întârziat, luminăția voastră, nu am nicio scuză pentru acest lucru.
— Ai să te scuzi mai târziu. Acum arată mai repede ce comoară ai adus?
— Da, da… numai că eu n-am nicio comoară care s-ar putea numi într-adevăr de preț. Nu am știut ce să aduc în astă seară și atunci amluat cu mine o comoară dintre cele mai obișnuite.
— O! O comoară obișnuită? Asta ce o mai fi? Arat-o îndată!
— Am lăsat-o în fața porții castelului.
— Cum așa, fugi repede după ea!
— Da, luminăția voastră. Numaidecât!
Cel de-al optulea slujitor plecă și îndată se întoarse cu comoara lui. Erau patru băieți cuminți și patru fetițe drăgălașe. Copiii se
așezară perechi-perechi și se înclinară respectuos în fața celor prezenți.
Deodată marea sală se lumină de strălucirea obrajilor însuflețiți ai copiilor. Iar cocoșul de aur al prințului cât și curiozitățile slujitorilor săi păliră în fața acestei comori.
— M-da… spuse prințul oftând, într-adevăr este o comoară foarte frumoasă. Sunt niște copii minunați! Dar de ce o comoară obișnuită, câtă vreme alături de ea, raritățile și obiectele noastre de preț arată
aproape ca niște gunoaie? Te invidiez pentru că ai cea mai de preț comoară din Japonia: copiii. Ai învins. Răsplata ți se cuvine ție. Te felicit! Te felicit.
Auzind ceilalți slujitori cuvintele prințului se rușinară, plecându-și capetele jos și multă vreme le ținură astfel într-o tăcere desăvârșită.

Repovestire de Iacob Babin
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 16, 1980 [p.170-173]