Grădina zeiței de jad se află pe coasta Muntelui Peștera Vrăjită. De fapt, Grădina zeiței de Jad nu este decât un delușor. Bătrânii spun că pe vremuri pe Muntele Peșterii Vrăjite erau numai pietre goale: nu creștea nici o rădăcină de copac, niciun fir de iarbă. Oamenii care locuiau aci, toți spărgătorii de pietre, erau săraci lipiți pământului; vântul și căldura îi pârjoleau, sudoarea le curgea în ochi, buzele li se uscau și crăpau. Visau pomi încărcați de fructe, izvoare cristaline, dar visul lor rămânea numai vis. Într-o zi, nu se știe când s-a întâmplat, pe creasta muntelui a răsărit un piersic. Băteau ploile și vântul, apele din munte cărau cu ele pietrișul, dar micul piersic rămânea bine împlântat și creștea de-ți era mai mare dragul.
Pe atunci s-a oploșit pe munte, un flăcăiaș străin, de acele locuri. Nimeni nu știa de unde venise și cum îl cheamă. Tot spărgând piatra în bătaia vântului și-n arșița soarelui se înnegrise de-i sclipea obrazul. De aceea oamenii îi spuneau Uang cel Negru. Era bun la inimă feciorul și tare arătos și priceput. Nu era însurat și nu strânsese un ban în viața lui. Când se afla cineva la ananghie, Uang cel Negru era primul care-i venea în ajutor. Vorbeau toate satele din jur de bunătatea lui.
De câte ori urca muntele să spargă piatră, Uang cel Negru trecea pe lângă puiul de piersic. Pe neașteptate, într-o noapte, puiul de piersic a crescut de să nu-l recunoști. Și tot în noaptea aceea i-au dat frunzele și a înflorit. Într-o dimineață, trecând pe lângă piersic, deși nu adia nici o boare de vânt și crengile erau nemișcate, băiatul a simțit cum se scutură peste el boabele de rouă de pe frunzele pomului. Seara, a trecut din nou pe sub piersic și atunci florile au început să-l ningă cu petalele lor. Altă dată lui Uang cel Negru i s-a părut că piersicul îi zâmbește și i-a fugit toată oboseala. De atunci, în fiecare zi, seara, când își termina treaba, Uang cel Negru se așeza sub ramurile piersicului.
Într-o zi, trecând pe acolo, a văzut cum piersicile roșii și mari se copseseră. S-a dus la locul lui și s-a apucat de spart piatră. Mirosul piersicilor îl amețea cu parfumul lor. Era în iunie când soarele pripește mai tare și pietrele se încinseseră ca focul pârjolindu-i picioarele desculțe. La amiază toți ceilalți flăcăi și-au găsit câte un loc să se răcorească, dar Uang cel Negru a rămas să mai spargă piatră. Deodată s-a simțit obosit și a adormit. Când s-a trezit, în jurul lui era o răcoare neobișnuită. A deschis ochii și a văzut că dormea la umbra unui pom.
Crengile și frunzele pomului se strânseră una în alta ca o umbrelă deasupră-i. Uang cel Negru a sărit deodată în sus, mirându-se de unde a răsărit pomul acolo. L-a scuturat el cu putere, dar era bine înfipt în pământ. Uang cel Negru s-a minunat și mai mult știind că pe tot muntele nu se afla decât piersicul pe sub care trecuse dimineața. S-a uitat mult la pom, dar n-a găsit un răspuns la întrebarea ce-l frământa și fără a mai sta pe gânduri, s-a îndreptat către locul unde știa că e piersicul. Cât ai clipi din ochi a ajuns acolo și a văzut că acesta era la locul lui. Și, mare minune, pe o creangă stătea o fată de toată frumusețea și culegea piersici. Uang cel Negru s-a mirat și mai mult văzând așa mândrețe de fată cum nu văzuse nicăieri pe unde umblase. Avea fața ca o floare de piersic înflorit și-i zâmbea. Uang cel Negru s-a apucat iarăși de spart piatră. Fata a făcut un semn cu mâna și din locul unde spărgea băiatul piatră a venit în zbor o ramură de piersic și pomul a dispărut. Fata a lipit-o de pom și crenguța s-a lipit ca și când niciodată nu fusese smulsă de acolo. Apoi, a rupt o piersică și i-a aruncat-o băiatului drept în mână. Fata râdea din toată inima. Uang se simțea tare încurcat și nu știa ce să facă. Apoi ea s-a oprit din râs și i-a făcut semn s-o mănânce. După ce a mâncat-o, băiatul s-a simțit așa de răcorit, de parcă fusese la scăldat. Fata a luat o ramură de piersic și a scuturat-o și Uang s-a pomenit, deodată, într-un pavilion verde scăldat în lumină. Pe un perete era agățat un tablou cu o piersică mare. Râzând, fata a spus:
— Eu sunt Zeița de Jad. Știu că ești un băiat bun și săritor. Dacă ai vreun necaz vreodată, să vii aici și să mă cauți.
În timp ce vorbea, fața zeiței s-a îmbujorat și mai mult, ochii îi scânteiau și mai tare. Uang cel Negru nu știa ce să mai zică de bucurie și mulțumire, când, fata s-a făcut nevăzută. Băiatul s-a pomenit iarăși înconjurat de flăcăii care spărgeau piatră.
Seara s-a întors acasă și n-a dormit toată noaptea gândindu-se la Zeița de Jad. A doua zi, plecând la lucru i se părea că merge mai repede decât ceilalți. Când s-a luminat de ziuă, el ajunsese deja sub piersic. Aci a întâlnit-o din nou pe Zeița de Jad. Zâna îl privea râzând, și, roșindu-se, băiatul a spus:
— Am venit să te rog să-mi cârpești cămașa!
Zeița s-a învoit cu toate că știa că nu venise pentru asta și i-a spus:
— Uang băiete, știu că n-ai dormit toată noaptea. Culcă-te puțin!
Văzând cât de bine se poartă zeița cu el, Uang cel Negru se simțea îl al nouălea cer. După puțin timp a adormit. A răsărit soarele și băieții trecând la lucru l-au văzut dormind sub piersic și alături de el, cămașa cârpită.
De atunci, Uang cel Negru se ducea în fiecare zi sub piersic și se întâlnea cu Zeița de Jad. Azi așa, mâine așa, ceilalți flăcăi au început să facă glume pe seama lui:
— Negrule, s-au terminat de mult piersicile, tu ce mai cauți?
Uang cel Negru, care nu mințea niciodată, le-a spus flăcăilor tot adevărul.
La vreo 20 de li (1) de locurile acelea, se afla un orășel în care trăia un mare bogătaș. Într-o zi, după ce a mâncat și a băut pe săturate, bogătașul a început să-și facă planuri: „Dacă aș avea o grădină în care să sap un lac, să ridic un munte și pe munte să construiesc un pavilion, ce bine ar mai fi”. După planuri, a trecut la fapte. A chemat toți oamenii din împrejurimi, între care era și Uang cel Negru și le-a dat poruncă să-i aducă piatră din munte. În ziua aceea, când tocmai căra piatră pentru bogătaș, Uang și-a rupt încălțările. Le-a spus băieților să-l aștepte până se duce la zână să-i coase.
Și a plecat la piersic.
Văzând că băieții stau degeaba, paznicul i-a luat la bătaie. Când s-a înapoiat Uang, paznicul a întins mâna să-l lovească și pe el. Dar, ca un făcut, mâna a început să-l lovească chiar pe paznic. Acesta țipa de durere, i se învinețise fața, dar mâna nu înceta să-l lovească. Unii se uitau mirați, alții făceau haz. Paznicul a căzut în genunchi și a început să se roage:
— Iartă-mă, iartă-mă! De acum încolo n-am să mai bat pe nimeni.
După ce a spus de trei ori așa, a auzit vocea unei femei:
— De data asta te iert.
Și mâna a încetat să-l lovească.
Îngrozit, paznicul a fugit la bogătaș și i-a spus tot. Acesta a dat ordin să fie adus Uang cel Negru și aruncat în temniță.
Aflând flăcăii ce i s-a întâmplat, au ținut sfat și au hotărât să-i dea de știre Zeiței de Jad. Când au plecat pe munte să spargă piatră, au trecut cu toții pe la piersic însă, nevăzând pe nimeni, nu știau cui să-i spună. Auziseră ei înainte pe Uang cel Negru vorbind de zeiță, însă, în afară de el, n-o văzuse nimeni. Atunci, unul din ei a strigat:
— Zeiță de Jad! Vrem să-ți spunem ceva!
Nici n-a terminat bine, că au auzit o voce de femeie:
— Așteptați puțin să vă deschid ușa.
Și frunzele piersicului au început să foșnească și băieții s-au trezit deodată în Pavilionul verde, iar în fața lor se afla o fecioară care broda o pereche de papuci bărbătești.
Atunci, ei au înțeles că este Zeița de Jad și i-au spus totul. Aceasta i-a liniștit spunându-le:
— Fiți pe pace, mă duc eu să-l scap!
Și îndată s-a făcut nevăzută.
Bogătașul tocmai se afla la masă, când a auzit o voce: „Bogătaș afurisit, de ce l-ai închis pe Uang cel Negru? Eu l-am bătut pe paznic. Vrei cumva să-mi stai împotrivă? Încearcă!”
Moșierul s-a holbat în jurul lui, dar n-a văzut nimic și a început să tremure de frică. Vocea s-a auzit din nou:
— Netrebnicilor, să-l eliberați de îndată pe băiat!
De abia acuma și-a dat seama moșierul că aude vocea unei femei și făcând pe grozavul a zis:
— Dar cine ești tu care nu te arăți?
— Crezi că mi-e frică să-ți spun cine sunt? Sunt Zeița de Jad! a răspuns vocea.
Îngâmfat, moșierul a spus:
— Eu sunt stăpânul ținutului. N-am decât să deschid gura, că argintul va curge gârlă, temnițele se vor ticsi. Îți poruncesc să te arăți la față!
Râzând, zâna i-a spus:
— Încă n-am văzut nici un stăpân aici!
— Eu sunt stăpânul, a spus moșierul.
— Chiar tu? Și eu care credeam că ești o grămadă de gunoi!
Apoi deodată, a intrat pe ușă o rămurică de piersic care s-a înfipt în mijlocul camerei și, cât ai clipi din ochi, din ea a crescut un piersic gros și mare care împingea cu crengile tavanul camerei. Speriat, moșierul a început să țipe și a rupt-o la fugă mai abitir de cum dispare un șoarece în gaura lui. În rândul paznicilor a început îmbulzeala: cădeau și se împingeau unii pe alții strigând:
— Iartă-ne, zână! Iartă-ne, zână!
— Vă iert pe toți, și acum descuieți ușa temniței! le-a răspuns zâna.
Uang cel Negru a văzut cum se deschide ușa, a ieșit din temniță și a fugit acasă.
A doua zi, când tocmai se pregătea să plece la lucru, s-a pomenit cu Zeița de Jad că intră în curte. Fâstâcit, Uang nu știa pe ce să pună mâna mai întâi.
N-a trecut mult și de afară s-a auzit hărmălaie mare: Bogătașul trimisese soldați și cai să-l prindă pe Uang cel Negru. Zâna l-a apucat de mână și i-a spus:
— Hai repede cu mine.
Soldații au început să-i urmărească. Zâna și băiatul s-au cățărat pe munte, dar soldații erau pe urmele lor. Ajungând la un zid de piatră, Zâna s-a oprit și a zis:
— Sapă mai repede aici!
Băiatul a început să lovească cu târnăcopul în zid până ce a apărut o ușă ce ducea într-o peșteră, unde zâna i-a spus să se ascundă. Când au ajuns soldații acolo, n-au văzut nici urmă de băiat, și numai peștera neagră. Unii, mai curajoși, au intrat în peșteră și au mers, până ce au dat de o apă adâncă, adâncă și foarte învolburată.
De atunci nu l-a mai văzut nimeni pe Uang cel Negru. Peștera de pe munte au numit-o Peștera Zeiței, iar muntele l-au numit Muntele Peșterii Zeiței. Adeseori, din gura peșterii iese o ceață albă, care cuprinde tot muntele și atunci se aude un zgomot ca și când cineva ar sparge piatră. Și când ceața devine mai deasă, oamenii spun că e vremea când zeița se întâlnește cu Uang cel Negru. Nimeni n-a mai văzut-o pe Zeița de Jad, dar tot muntele e acoperit cu piersici, așa că i se spune „Grădina Zeiței de Jad”.
1. Li – unitate de măsură egală cu o jumătate de km.
