Legenda spune că odată trăia un împărat care avea o fiică frumoasă ca o floare albă de magnolie. Tocmai de aceea împăratul i-a pus numele de Floare Albă. I se dusese vestea în toată lumea de frumoasă și deșteaptă ce era. A trăit prințesa Floare Albă în palatele părintelui său până la vârsta de optsprezece ani și, cu toate că iubea nespus natura cu munții și apele, foarte rar a avut prilejul să iasă din palat și să se bucure de aceste frumuseți.
Într-un an, după sărbătorile de primăvară, prințesa a ieșit din palat și a rămas uimită de ce văzuse: peste tot înfloriseră boscheți de ceai; munții erau acoperiți de verdeață și flori. Împăratul o învoise să meargă la sărbătoarea primăverii, însoțită de două slujnice, dar până la asfințit să se întoarcă în palat. Sărbătoarea se desfășura la Templul respectului de la poalele munților Canyren.
Aci se strânseseră mii și mii de oameni veniți din toate satele învecinate.
La început, prințesa n-a simțit nicio încântare, văzând atât puhoi de oameni. După un timp, s-a răzlețit de cele două slujnice și căutându-le s-a trezit rătăcind prin pădure. S-a așezat sub un copac, respirând din adânc aerul înmiresmat. Stând ea așa, a văzut doi fluturi colorați, care se învârteau în jurul ei. Fata a încercat să-i prindă și, tot alergând după ei, s-a afundat și mai mult în pădure, iar fluturii s-au făcut nevăzuți. Deodată, s-a auzit un viers de fluier și fata a rămas nemișcată, ascultând. După puțin, viersul a încetat și s-au auzit zgomote de lovituri de topor. S-a luat după aceste zgomote și în curând a ajuns într-un luminiș, unde un flăcău tăia lemne. S-a ascuns după un copac și a început să se uite pe furiș la flăcău. Acesta avea hainele ude de nădușeală, iar de cingătoare îi atârna un fluier de bambus. Prințesa a înțeles că el era cel care cântase din fluier. Tocmai atunci un con de brad a căzut la picioarele ei și, speriindu-se, a scos un țipăt. Flăcăul a ridicat capul și a dat cu ochii de prințesa înveșmântată în haine scumpe. Tânărului a început să-i bată inima de să-i spargă pieptul.
— Frățioare, tu ai viersuit mai adineaori? Mie îmi place foarte mult viersul păsărilor, dar viersul tău e mai frumos decât al lor, i-a zis fata cu îndrăzneală.
— Da’ de unde, eu nu cânt frumos. Dar pe tine ce vânt te aduce, surioară? a întrebat băiatul.
Fata i-a povestit cum de a ajuns acolo și, tot vorbind ei, au uitat de timp. Și din ce vorbeau, din ce inimile li se înfierbântau. Soarele se pregătea de asfințit, când prințesa și-a amintit că trebuie să se întoarcă la palat. Dar niciunul nu voia să se despartă de celălalt. Băiatul se temea că dacă fata se întoarce la palat îl va uita. Dar fata i-a zis:
— Frate, nu te teme că mă voi schimba. Dragostea noastră va fi veșnică precum acest brad după care am stat ascunsă este veșnic verde.
Și au hotărât să se întâlnească din nou la sărbătoarea din anul următor.
Zilele au început să zboare și iată că au venit iarăși sărbătorile de primăvară. În acest timp, prințesa Floare Albă mai crescuse și se mai împlinise. Împăratul s-a sfătuit cu împărăteasa și au hotărât că a venit timpul să-și mărite fata cu un prinț. Împărăteasa a chemat-o pe Floare Albă s-o pregătească. Auzind prințesa cele hotărâte, inima a început să i se zbată în piept ca o pasăre și s-a roșit toată. Ea îl iubea pe flăcăul din pădure, și atunci cum ar fi putut să urmeze sfatul părinților?
— Mamă, fiica ta nu vrea să se mărite, nu vrea să-și părăsească părinții. Lăsați-mă lângă voi până la bătrânețe, se tânguia prințesa, care nu îndrăznea să-și spună taina.
— Fetițo, oare nu știi că obiceiul este ca numai băieții să rămână lângă părinți, iar fetele să plece? i-a răspuns supărată împărăteasa.
Floare Albă a alergat la împărat și l-a rugat și pe el, dar și acesta, supărat, i-a răspuns în același fel. Văzând că nu-și poate îndupleca părinții, prințesa a început să plângă și să se tânguiască cu inima zdrobită.
După ce s-a despărțit de prințesă, nu exista clipă în care flăcăul să nu se gândească la dragostea lui. Seara se uita la lună și-și zicea că privește fața prințesei; se uita la cameliile de pe munte și-și amintea de chipul prințesei. Așa de mult ar fi vrut s-o revadă, dar cum să pătrundă în palatul în care trăia fata?
Într-o zi, flăcăul tăind lemne, cu gândul la prințesă, a uitat de timp. Se întunecase și nu mai putea să se întoarcă acasă. Atunci s-a urcat în vârful muntelui, unde a dat peste o peșteră adâncă, în care s-a culcat. Noaptea a visat cum a venit la el un bătrân și i-a spus că în apropierea peșterei se află iarba zburătoare, ale cărei frunze sunt albe ca zăpada și cine mănâncă din ele se ridică în văzduh și poate zbura oriunde dorește. Dar când flăcăul a vrut să-l iscodească mai cu de-amănuntul, acesta s-a prefăcut într-o rază albă și nu s-a mai văzut.
A doua zi de dimineață, când s-a trezit, și-a amintit de vis, a ieșit îndată din peșteră și a plecat în căutarea ierbii zburătoare. A căutat așa toată ziua și, de abia pe înserate, a găsit în despicătura unei stânci un firișor de iarbă cu frunzele albe, pe care le-a mâncât. Pe loc a simțit cum tot trupul i se ușurează și se ridică în văzduh. Apropiindu-se sărbătoarea Primăverii, s-a gândit să găsească odoarele cele mai prețioase spre a le dărui prințesei la întâlnirea lor. A început să zboare în toate părțile în căutarea acelor lucruri. A zburat până la Muntele Phoenixului, de unde a cules pene de Phoenix frumos colorate; a zburat până la Muntele celor o mie de flori, de unde a cules flori de scorțișor; a zburat până pe Vârful Omului de zăpadă, de unde a cules camelii albe; a zburat până la Vârful magnoliilor, de unde a cules magnolii albe ca zăpada; a zburat până la Valea Jadului, de unde a adunat bucăți de jad verde ca iarba crudă și acum aștepta sosirea zilei, când putea să le dăruiască prințesei.
Și iată că acea zi a sosit.
Băiatul și-a strâns toate comorile adunate și a plecat spre locul de întâlnire. A așteptat, a așteptat până ce soarele a asfințit, dar prințesa nu s-a arătat.
Flăcăul era nespus de mâhnit, crezând că fata l-a uitat. Dar văzând că bradul în spatele căruia stătuse ascunsă prințesa este tot verde, și-a amintit de vorbele spuse de ea la plecare. Dar atunci de ce nu venea prințesa? Oare-l uitase cu adevărat, ori din alte pricini? Tot frământându-se așa, a hotărât să se ducă la palat, să afle ce se întâmplase.
În ziua marii sărbători, prințesa se împodobise și, fiind gata de plecare, a mers la împărat să-și ia rămas-bun. Dar împăratul, care plănuise ca în acea zi să-i aducă ginerele, n-a lăsat-o să iasă din palat. Floare Albă, care așteptase un an de zile să se întâlnească cu iubitul ei, auzind hotărârea împăratului, a podidit-o plânsul. Ce putea să facă? A așteptat până s-a înserat, apoi a ieșit în grădină și a început să se plângă lunii de pe cer.
Tocmai atunci a ajuns și băiatul în grădină și, în lumina lunii, a văzut o tânără care se ruga. S-a apropiat și a dat cu ochii de prințesă și a alergat îndată spre ea. Ridicând capul, fata a tras o sperietură văzându-l pe băiat și aproape că nu-i venea să-și creadă ochilor.
— Oare visez, ori ești tu cu adevărat? a întrebat prințesa.
Băiatul i-a apucat mâinile și a zis:
— Prințesă, nu visezi, sunt eu cu adevărat!
Apoi, băiatul i-a dăruit cu mare bucurie comorile pe care le strânsese. Prințesa s-a bucurat nu atât pentru acele minunate lucruri, cât pentru statornicia dragostei băiatului.
La rândul ei, prințesa i-a povestit tot ceea ce plănuise împăratul. S-au sfătuit împreună cum să fugă din palat. Băiatul a luat-o în brațe și au zburat împreună până la peștera din vârful muntelui, în care-și petrecură noaptea, ca să se ascundă de mânia împăratului.
La răsăritul soarelui, au ieșit din peșteră și au văzut că în jurul lor erau mulțime de flori și fluturi. Au hotărât să trăiască acolo tot restul zilelor. Flăcăul aduna în fiecare zi poamele cele mai gustoase, pe care le dăruia prințesei, iar acesteia i se părea că totul este mult mai minunat decât în palatul tatălui său.
A doua zi după fuga prințesei, împăratul a trimis o mulțime de slujbași în căutarea ei. Au căutat ei la răsărit și la apus, la miazănoapte și miazăzi, dar nici urmă de prințesă. Împăratul era plin de mâhnire și deznădejde, până ce unul din slujitori l-a sfătuit că ar fi bine să ceară sfatul bătrânului de la Templul Hai Dunglo, care știe totul despre toate câte sunt pe lume. Au fost pregătite daruri bogate și împăratul l-a trimis pe acel slujitor să se întâlnească cu bătrânul. Acesta l-a ascultat cu luare-aminte pe slujitor și, la sfârșit, a ridicat mâna în care avea șirul de mătănii, a prins între degete cea mai mare mărgea din șirag și a început să șoptească descântece.
În acest timp, mărgeaua s-a făcut din ce în ce mai luminoasă și mai mare și în ea s-a văzut cum flăcăul a intrat în palat, apoi cum a fugit împreună cu prințesa și cum au ajuns pe vârful muntelui de Jad, așezându-se în peșteră. La înapoiere, slujbașul a povestit împăratului tot ce a văzut. Acesta s-a mâniat cumplit și a dat poruncă bătrânului să facă ce o ști, să-i aducă fata înapoi. El s-a apucat de treabă, a înălțat în curtea templului un altar, pe care s-a rugat trei zile și trei nopți să dea zăpadă și ger, ca s-o facă pe prințesă să se întoarcă în palat.
În acea dimineață, ca de obicei, flăcăul a ieșit din peșteră, să adune poame și alte lucruri de mâncare. În jurul peșterii zburdau căprioarele și tot felul de fluturi și păsări când, dintr-odată, dinspre Templul Hai Dunglo s-a stârnit un vânt rece, iar cerul s-a acoperit de nori, în scurt timp au început să cadă fulgii de zăpadă. Animalele și păsările s-au retras înfrigurate în culcușurile lor. A cuprins-o frigul și pe prințesă. Cât ai clipi, muntele s-a acoperit cu zăpadă, apele au înghețat. Fata tremura din ce în ce mai tare pe patul de iarbă din peșteră și-și dorea să se întoarcă bărbatul cât mai repede. Acesta s-a întors cu mâna goală: nici tu poame de mâncare, nici tu vreascuri pentru foc. La venirea lui, prințesa s-a mai înviorat un pic. Bărbatul și-a amintit că auzise că la Templul Hai Dunglo se află niște veșminte fermecate, care te apără de frig și de arșiță. S-a gândit că ar trebui să facă rost de acele veșminte pentru prințesă. Când i-a povestit că ar trebui să ia acele haine, prințesa s-a speriat știind cât de greu se ajunge acolo și cât de crud era bătrânul, încât dacă flăcăul ar fi căzut în mâna lui, s-ar fi terminat cu viața-i.
— Mai bine mor de frig decât să te las să te duci acolo, i-a spus prințesa.
— Nu te speria, prințesă, știu bine că acel bătrân își face rugăciunea cu ochii închiși. Voi zbura în templu și mă voi ascunde, iar când își va face rugăciunea, eu voi pune mina pe veșminte și ți le voi aduce.
Dar prințesa tot nu s-a învoit și s-a rugat de băiat să nu se ducă. Acesta însă era hotărât să facă totul s-o scape pe prințesă de frig. A liniștit-o spunându-i că negreșit se va întoarce în trei zile și să-l aștepte, apoi a plecat, nevoind s-o mai vadă cum tremură.
Băiatul a ajuns la templu pe înserat. S-a uitat pe geam și a văzut cum bătrânul s-a așezat în pat, a închis ochii și a început să se roage. S-a strecurat tiptil înăuntru și, încet-încet, a pus mâna pe veșmintele bătrânului, a ieșit afară și se pregătea să-și ia zborul spre Munții Canyren.
Dar n-a apucat să iasă din templu, că bătrânul a băgat de seamă că-i dispăruseră veșmintele fermecate. A apucat cea mai mare mărgea din șiragul de mătănii și l-a văzut pe flăcăul care se pregătea să-și ia zborul. Mânios, a luat sceptrul-dragon, l-a prefăcut într-o rază de aur și a zvârlit-o pe urmele fugarului. Raza l-a izbit pe flăcău, prefăcându-l într-o cămilă de piatră.
Prințesa, care rămăsese în peșteră, își aștepta bărbatul cu nerăbdare. A trecut o zi, au trecut două, au trecut trei, dar el tot nu se arăta. După trei zile, prințesa a simțit că și-a pierdut bărbatul și, cu tot frigul, a ieșit din peșteră. S-a urcat pe o stâncă înaltă și a privit spre templu, dar nici urmă de bărbat. Atunci a căutat o stâncă și mai înaltă, dar tot n-a văzut nimic. Se prefăcuse într-un țurțure de gheață, dar tot mai căuta cele mai înalte colțuri de stâncă pe care să se cațere și să se uite, să se uite, doar își va vedea bărbatul venind. Și atunci a dat cu ochii de cămila de piatră. Tot uitându-se la ea, i s-a părut că are înfățișarea bărbatului ei. De durere, a scos un țipăt, strigându-l. Apoi s-a prefăcut într-un nor care s-a înălțat pe vârful muntelui.
De atunci, când se vede acel nor alb pe vârful Muntelui de Jad, oamenii spun că este zeița care-și caută și azi bărbatul.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 30, Editura Ion Creangă, București, 1990
