Nici prea departe, dar nici prea aproape de muntele Țianșang, se afla un cătun în care trăia un copil, pe nume Man Șăng. Orfan de mamă și de tată, copilul rămăsese în grija unchiului și mătușii sale. La rândul lor, aceștia aveau și ei un băiat cam de vârsta lui Man Șăng. Unchiul se purta cu Man Șăng ca și cu propriul său fiu, pe când mătușa nu-l vedea deloc cu ochi buni, ba mereu se certa cu bărbatul ei din cauza băiatului. Și așa unchiul și mătușa o țineau tot într-o ceartă.
Cam pe la vârsta de 13-14 ani, Man Șăng începu să înțeleagă totul. Într-o zi, merse la unchiul său și-i spuse:
— Unchiule, te-ai certat destul cu mătușa din cauza mea. Eu acum m-am făcut mare, aș putea să-mi câștig singur pâinea.
Auzind aceasta, unchiul se întristă. Man Șăng continuă:
— Unchiule, nu fi îngrijorat, rândunelele vin și pleacă în fiecare an, dar n-am văzut niciuna moartă de foame, peștii din apă nu au nici ei locuință, dar n-a murit niciunul de frig. După ce voi pleca eu, vei avea și tu zile mai fericite.
— Băiete, eu nu te pot opri, dacă vrei să pleci, pleacă! rosti unchiul, oftând.
Îl luă pe Man Șăng și se duseră la târg, unde din puținii bani pe care-i avea îi cumpără câteva lipii și cu ochii în lacrimi își luă rămas bun de la el.
Man Șăng se afla pentru prima dată singur. Încotro s-o apuce, oare? Uitându-se el spre miazănoapte, văzu norii albi de pe muntele Țianșang, care sclipeau ca o oglindă în lumina razelor de soare. Dar oare de unde veneau acei nori argintii care acopereau muntele Țianșang? Tare ar fi vrut băiatul să știe. Începu să se cațere pe munte.
Se cățără ce se cățără, până ce, către seară, ajunse la un mic cătun așezat pe coasta muntelui. Aici văzu că dinspre apus veneau valuri-valuri de nori negri, iar în sat nu se auzea nicio mișcare. Intră în prima casă ce-i ieși în cale. Afară se făcea din ce în ce mai întuneric și în curând nu se mai văzu nimic.
Deodată începu vântul să urle, ca un lup înfometat. Apoi se porni o furtună cu tunete și trăsnete, după care începu să cadă ploaia. Lui Man Șăng i se părea că tunetele vor dărâma casa, iar fulgerele vor arde pomii din curte. De-abia la miezul nopții se opri ploaia. Era primăvară, în luna martie, și după ploaie se făcu frig. Man Șăng era înfrigurat și înfometat și se gândea ce bine i-ar prinde puțină mâncare. Uitându-se afară, văzu o luminiță care se apropia din ce în ce. Înfricoșat, băiatul credea că vine stăpânul casei să-l alunge. Luminița apropiindu-se tot mai mult, Man Șăng văzu o femeie în alb care ținea într-o mână o lampă-dragon și în alta o tavă cu bunătăți. Aceasta n-o luă nici la dreapta, nici la stânga, ci intră direct în casa unde era băiatul. Pe loc încăperea se umplu de un miros plăcut. Apoi, femeia rosti:
— Nu te teme, știu că ești flămând și înghețat. Ți-am adus mâncare.
Și puse mâncarea pe masă. La plecare, femeia îi mai spuse:
— Eu locuiesc nu departe de aici, în pădurea de peri și, dacă vrei, poți să vii să mă cauți.
Apoi apucă iarăși cu o mână lampa și cu alta tava și plecă, lăsându-l pe băiat acolo.
Man Șăng, încălzit și sătul de mâncare, adormi îndată. Se trezi abia a doua zi când se lumină. Uitându-se afară, văzu un bătrân care mâna o turmă de oi. Se luă după bătrân și-l întrebă:
— Bunicule, se află pe undeva, pe aici, o pădure de peri?
Bătrânul, arătându-i cu mâna, îi spuse:
— La răsărit de acest munte.
Băiatul o luă la fugă către răsăritul muntelui.
Ajungând acolo, nu văzu nicio așezare omenească, ci numai peri cât vedeai cu ochii. Aproape că-i venea a crede că a înțeles greșit, când, întorcându-se, dădu cu ochii de femeia în alb, care-i făcea semn cu mâna. Bucuros, Man Șăng fugi către ea. Femeia îl luă de mână și-i spuse:
— Eu sunt zeița florii de păr și tare-mi este milă de tine, așa mic și lipsit de ocrotire cum ești. Rămâi să stai la mine.
Apoi îl duse în casă.
Man Șăng a trăit în bunăstare în casa zeiței câțiva ani buni. Aceasta se purta cu el ca și cu propriu-i frate. Zeița avea un evantai verde și, de câte ori se stârnea vântul, îl ridica și atunci vântul se oprea și începea ploaia.
Într-o zi, zeița florii de păr îi spuse:
— Man Șăng, după câțiva ani, îți voi dărui și ție un evantai ca acesta.
Și acești câțiva ani trecură pe nesimțite.
— Mâine vărul tău se însoară, îl anunță zeița într-o seară, când stăteau la masă.
Man Șăng se bucură, dar pe dată se întristă gândindu-se că unchiul său n-are de unde lua bani ca să pregătească nunta. Veselă, zâna îi spuse:
— Unchiul tău s-a purtat bine cu tine, ar trebui să mergi acolo să-l ajuți.
Și, spunând acestea, zâna ieși în curte, mișcându-și evantaiul. Atunci se stârni vântul și cât ai clipi din ochi apăru o lectică împodobită cu flori, urmată de câțiva fluierași. În aceeași zi, Man Șăng plecă însoțit de acest alai și ajunse la unchiul său acasă. Mătușa sa tocmai își făcea sânge rău că n-are bani să închirieze lectică, așa cum se obișnuiește la ei. Se bucură așadar nespus văzându-l pe Man Șăng cu lectica și fluierașii și se arătă prietenoasă cu el. A doua zi, verișorul se urcă în lectică și, bucuros nevoie mare, se duse împreună cu fluierașii să aducă mireasa.
Îndată ce se termină nunta, Man Șăng le spuse:
— Acum e timpul să merg și eu acasă.
Nemaiputând să-l oprească, unchiul și mătușă-sa îl petrecură pe Man Șăng până pe culmea muntelui; apoi se despărțiră și ei rămaseră să se mai uite după el.
După puțin timp, Man Șăng se întâlni cu zâna care-i ieșise în întâmpinare. Aceasta, văzând lectica și fluierașii, zise:
— Ce să mai facem acum cu lectica și fluierașii?
Și doar ce mișcă evantaiul, că acestea dispărură. Unchiul și mătușa lui Man Șăng, văzând ce se întâmplase, rămaseră înmărmuriți de uimire. Ca de obicei, tot mătușa întrebă:
— Oare ce treburi învârte nepotul nostru? Și de ce nu ne-a răspuns când l-am întrebat cu ce se ocupă?
Auzind acestea, unchiul lui Man Șăng se înfricoșă și el.
În chiar aceeași seară, bătrâna bețivă a satului veni la ei după băutură. Din vorbă în vorbă, aceasta le zise:
— Ce vă pasă, v-ați adus noră în casă, nepotul s-a ajuns, v-a adus lectică și fluierași la nuntă!
La astfel de vorbe, mătușa se schimbă la față. Bănuind ceva, bătrâna continuă:
— Man Șăng a plecat de atâția ani de aici, ce treburi învârte pe unde se află?
Mătușa se sperie și mai rău, socotind că bătrâna văzuse cum dispăruseră lectica și fluierașii și, pentru a-i închide gura, dădu fuga în casă și-i aduse o legătură cu bani:
— Ți-am adus să-ți iei de băutură și să știi că noi habar n-avem cu ce treburi se ocupă Man Șăng. Să nu mai vorbim despre aceasta.
Bătrânei nu-i venea să-și creadă ochilor că a dat așa noroc peste ea. Cu banii primiți, se duse la cârciumă unde mâncă și bău bine, apoi plecă acasă. Cum ajunse, se trânti pe kang și, amețită cum era, începu să se laude la bărbatul ei care era slujbaș împărătesc:
— Voi, bărbații din slujba împăratului, tot vă făliți că prindeți pe răufăcători și pe cei care se ridică împotriva împăratului, dar ați prins pe cineva până acum?
Apoi ea îi povesti cu de-amănuntul tot ce văzuse și tot ce făcuse.
Cei doi se sfătuiră îndelung și apoi se culcară. După câteva zile, bătrâna se duse din nou la unchiul lui Man Șăng, să-i ceară bani.
Mătușa băiatului, de teamă să nu fie pârâți la stăpânire, făcu rost de bani cum putu și-i dete. Și de data asta bătrâna se duse la cârciumă și bău pe săturate. A doua zi se duse iarăși după bani și așa s-a dus zi după zi, până ce aceștia nu mai avură de unde să-i dea. Înfuriată, bătrâna îl trimise atunci pe bărbatul său la oraș, să-i pârască la stăpânire cum că au legături cu cei care se ridică împotriva împăratului.
În acea zi, Man Șăng se plimba împreună cu zeița florii de păr prin pădurea de peri. Deodată, uitându-se în evantai, zâna zise speriată:
— Nenorocire, mare nenorocire s-a abătut asupra unchiului și mătușii tale!
Man Șăng se sperie și el. Zâna rupse o frunză dintr-un păr, care pe dată se prefăcu într-un evantai verde. Apoi îi spuse băiatului:
— Ai crescut, acum știi ce este binele și ce este răul. A venit timpul să-ți dau evantaiul promis, care te va feri de ploaie și de vânt. În el vei putea citi tot ce se întâmplă la mii de li depărtare, cu ajutorul lui vei putea ajunge oriunde vei vrea, te vei preface în orice dorești și vei putea face tot се-ți dorește inima.
Man Șăng luă evantaiul și, cât ai clipi, amândoi se pomeniră în fața casei unchiului său. Ajuns aici, văzu că unchiul și vărul său tocmai erau luați de soldații împăratului. Furios, Man Șăng mișcă evantaiul și pe dată frânghiile cu care erau legați cei doi căzură la pământ.
Zeița spuse atunci:
— Fiecare să-și tragă ponoasele, după cum merită. Oare voi nu căutați cumva pe cei care se împotrivesc împăratului? Iată, noi doi suntem dintr-aceia, așa că luați-ne și faceți ce vreți cu noi.
Soldații, înfricoșați și ei, îi luară, dar nu îndrăzniră să-i lege; mergeau în urma lor, potrivindu-și pașii după ei. Aceștia înadins mergeau când mai repede, când mai încet, iar când ajunseră la palatul demnitarului din părțile acelea nici vorbă să îngenuncheze. Câțiva dintre soldați aduseră cătușe să le pună la mâini, dar nici nu apucară să se apropie de ei, că zâna mișcă evantaiul și atât ea cât și Man Șăng se făcură nevăzuți. Purtătorii cătușelor căzură cu fața la pământ. Se auzi apoi glasul zânei din grămada de cătușe:
— Man Șăng, după un drum atât de lung, să ne odihnim și noi puțin!
Oamenii stăpânirii porunciră atunci să fie aruncate cătușele în foc. Dar și de acolo se auzi glasul zânei:
— Man Șăng, nu adormi, în curând trebuie să ne întoarcem!
Auzind acestea, oamenii stăpânirii se speriară de moarte. Dacă cei doi plecau și stăpânirea afla, atunci ei își pierdeau viața. Atunci își înmuiară glasurile și ziseră:
— Vă rugăm să vă arătați! Noi nu avem nicio vină, așa am primit poruncă, iar dacă aveți curaj, haideți cu noi la împărat!
Zâna și băiatul izbucniră în râs:
— Și ce mare lucru este să mergem la împărat? Suntem gata de drum.
Și ieșiră la iveală.
În aceeași zi, oamenii stăpânirii aduseră cai și o lectică, să-i ducă pe cei doi.
— Dacă vreți, mergeți pe cai, dacă nu, în lectică!
— Nu vreau nici pe cai, nici în lectică, le spuse zâna. Aduceți-ne două sticle și, dacă veți putea să ne cărați cu sticlele, să știți că mergem, dacă nu, ne întoarcem.
De teamă să nu se facă iarăși nevăzuți, oamenii stăpânirii aduseră două sticle cu gura cât un bănuț de argint. Zâna mișcă evantaiul, și pe dată ea și Man Șăng se făcură nevăzuți. Apoi, din sticlă se auzi glasul zânei:
— Porniți mai repede! Dacă nu faceți așa, plecăm înapoi!
Oamenii ridicară sticlele, dar acestea parcă aveau câteva sute de ținuri . Făcură numai câțiva pași și nu mai putură, atât de grele erau. Le lăsară jos și începură să se roage:
— Nu putem să vă ducem, ieșiți, rogu-vă, afară!
— Pe voi vă iertăm, dar să aduceți pe cel care ne-a pârât, să ne care el.
Oamenii stăpânirii trimiseră repede după bărbatul bătrânei. Acesta ridică sticlele, dar după câțiva pași era tot o apă de nădușeală și capul îi vâjâia cumplit. Trebui să lase sticlele jos. Atunci îl loviră cu bicele până ce acesta căzu mort.
Neavând încotro, oamenii stăpânirii cărară sticlele. În cele din urmă au ajuns la Beijing, pe jumătate morți de oboseală. Patru dintre ei au ridicat cele două sticle și le-au înfățișat împăratului.
Nedumerit, acesta întrebă:
— Dar unde sunt cei doi rebeli?
Atunci, din gura unei sticle se auzi:
— Man Șăng, trezește-te, am ajuns în sala tronului de aur!
Iar din cealaltă sticlă:
— Am tras un pui de somn pe cinste, parcă nu m-aș mai scula!
Auzind glasurile care ieșeau din sticle, dar nevăzând pe nimeni, împăratul se înfurie și porunci:
— Spargeți de îndată cele două sticle!
Îndată slujbașii, ca să-i facă pe plac, aduseră ciocane și sparseră sticlele în mii de cioburi. Din nou se auzi un glas:
— Păcat de sticlele astea!
Și mai înfuriat, împăratul strigă:
— Unde sunteți?
— Printre cioburile de sticlă, i se răspunse.
Împăratul porunci să fie strânse cioburile de sticlă și măcinate. Slujbașii măcinară cioburile, prefăcându-le în pulbere. Împăratul spuse:
— De data asta am terminat cu voi.
Dar n-apucă să sfârșească și se auzi din nou vocea:
— Păcat de timpul pierdut!
Împăratul se cutremură și dădu poruncă să se arunce pulberea în apă. Slujbașii, de față cu împăratul, aruncară pulberea în apă. Mulțumit că scăpase de cei doi și nemaiauzind niciun glas, împăratul se pregătea să se întoarcă la palat, când, deodată, răsună din apă:
— Acum, că tot ne-ai prefăcut în pulbere și ne-ai aruncat în apă, n-ai decât să vii aici și să bei din apă!
Împăratul simți atunci cum i se îngreunează capul și i se moaie picioarele și îndată căzu în apă. Tot atunci zâna, îmbrăcată toată în veșminte albe, și Man Șăng în veșminte verzi, se ridicară deasupra apei. Mișcară fiecare evantaiul său și pe loc se făcură nevăzuți. Împăratul era cât pe-aci să se înece. Cu greu a fost salvat de slujbașii săi. Dar nici împăratul și nici slujbașii nu mai îndrăzniră s-o caute pe zână, cât și pe Man Șăng, spre a-i pedepsi.
De atunci, zâna și Mang Șăng, întorcându-se în pădurea de peri, trăiră fericiți. Man Șăng nu mai dori niciodată să se întoarcă la ai săi. Alături de zână, trăi până la adânci bătrâneți, și poate mai trăiește și astăzi.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 22 (1980) și 28 (1996), Editura Ion Creangă, București
*Țin – unitate de măsură egală cu o jumătate de kg.
