A fost ce-a fost, dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.
A fost odată o văduvă săracă de nici muştele nu stăteau la casa ei, şi văduva asta avea doi copii, un băiet şi o fată, băietul, băiet inimos, de scoate limbile din gura şarpelui, iară fata aşa de frumoasă, încît feciorii de împărat şi feţi-frumoşii de toate neamurile aşteptau cu nerăbdare să-i vie anii pentru ca să se ducă să o peţească.
Cînd fata împlini vîrsta de şasesprezece ani, se-ntîmplă şi cu ea ce se întîmplă cu toate fetele frumoase şi veni un zmeu de o răpi şi o duse departe, pe celălalt tărîm.
De aici înainte văduva ţinea la băietul ei de o sută şi de o mie de ori mai mult decît mai nainte, fiindcă era singurul ei copil şi singura bucurie ce-i mai rămăsese în lumea asta; ea-l păzea cum îţi păzeşti lumina ochilor şi nu l-ar fi lăsat să se depărteze nici măcar un pas de la dînsa. Insă oricît se bucura de dînsul, era ne-mîngăiată şi mereu tristă, fiindcă, de! băiet e băietul, dar şi fata e fată, mai ales cînd e frumoasă.
Văzînd întristarea maicii sale, băietul strîngea mereu la putere în inimă şi aştepta numărînd zilele ca să se facă mare, pentru ca să ieie lumea în cap şi să se ducă să-şi caute surioara-rumeioara pe drumuri neumblate și cu spini presărate.
Împlinind vîrsta de optsprezece ani, el îşi făcu opinci de viţel cu talpa de oțel, se duse la maică-sa şi-i grăi:
– Maică! eu nu mai am loc de odihnă, nici ceas de tignă cîtă vreme te văd pe tine aşa de tristă şi de perită, dusă mereu cu gîndul la soră-mea; m-am hotărît să plec in lume şi să nu mă mai întorc decît cu veste de la dînsa. Oi găsi-o, n-oi găsi-o, am cel puţin un gînd de nădejde, pe care ţi-l las şi ţie, ca să te mîngăi cu el.
Auzind nişte vorbe ca aceste, văduva îşi călcă pe inimă, îşi călcă şi nu prea, şi-i răspunse:
– Bine, fătul meu, copilul meu: fă cum te poartă gîndul şi inima, şi dacă te-i întoarce, o să te mai văd, şi dacă nu te-i întoarce, n-o să te plîng, fiindcă lungă-i calea în care pleci, şi oricît ai sta, tot mai rămîne nădejdea că te-i intoarce.
Grăind aceste, ea îi făcu trei azime cu laptele ei, una de făină, alta de tărîţe şi a treia de cenuşă din vatra casei. Băietul puse azimele în traistă, luă “ziua bună” de la maică-sa şi plecă în lume, ca un băiet sărac pentru care toate căile sunt deopotrivă de lungi, toate drumurile deopotrivă de largi şi care nu ştie încotro să o ieie.
El se opri la portiţă, privi o dată la răsărit, apoi la apus, la miazănoapte şi la miazăzi, luă după aceea un pumn de prav de sub pragul uşii şi-l aruncă în vînt: încotro duse vîntul pulberea uşoară, într-acolo îşi croi si el calea.
Şi se duse Băiet Sărac, se duse, mereu se duse, merse, mereu merse, mai departe şi tot mai departe prin ţări multe şi bogate, pînă ce nu ajunse la un pustiu pe care nici iarba nu creşte, nici apa nu izvoreşte. Acolo el se opri şi scoase cele trei azime din traistă.
El începu pe cea de făină, fiindcă asta era cea mai frumoasă.
Şi cum îmbuca, puterea-i creştea şi setea i se stîmpăra.
Şi iar se duse Băiet Sărac şi tot se duse peste pustiul cel întins zi de vară pînă-n seară, cale lungă să s-ajungă, pînă ce nu sosi la un codru mare, mare cît pustiul peste care trecuse, și des şi întunecat şi părăsit chiar şi de vînturi.
Intrînd în codrul ăsta, el zări la tulpina unui copac o babă bătrînă, gîrbovă şi zbîrcită la faţă.
Băiet Sărac, care de atîta pustie de vreme nu văzuse faţă de om şi nu auzise grai pămîntesc, se bucură acum
şi grăi vesel:
– Noroc bun, maică! Dar cum şi ce mai faci pe aici prin pustiul ăsta de codru?
– Bună să-ţi fie vorba! îi răspunse baba gemînd.
Iacă şi eu, ca vai de mine, cu bătrîneţele mele. Am venit să mă duc, şi acu nu mai pot merge fiindcă nu mă mai ţin picioarele.
Auzind aceste, lui Băiet Sărac i se făcu milă de babă şi se apropie de dînsa şi o întrebă de unde vine şi unde merge şi în ce treabă umblă. El nu ştia, biet, că asta e chiar Mama Pădurii, care se ţine la marginea codrului şi le iese in cale celor ce rătăcesc prin aceste locuri pustii, ca să-i momească cu vorbe şi să-i piardă. Văzînd-o aşa de slăbănoagă, el işi aduse aminte de cele trei azime şi, parcă era să se intoarcă numaidecit, mîine, acasă, se gîndi să-şi împartă merindea cu ea, ca doară va mai prinde la putere.
– Iţi mulţumesc, îi răspunse Mama Pădurii, care avea alt gînd cu el, dar vezi că n-am dinţi cu ce să-ţi amestec azima uscată. Dacă vrei să-ţi faci o pomană cu mine, ia-mă în spinare şi mă du, că nu stau decît aci prin apropiere.
- Ia gustă numai, grăi băietul, care voia să-şi arăte toată bunătatea inimii, să vezi, că numai foamea te-a făcut să rămîi leşinată, şi dacă nu te ajuţi cu asta, te duc precum ai cerut.
Cînd Mama Pădurii văzu azima cea de făină albă, ea începu să o privească cu poftă: aşa era de nu ştiu cum, încît nici chiar Mama Pădurii nu se putea stăpîni să nu îmbuce o dată din ea.
Şi cum îmbuca, inima i se îmblînzea. După ce îmbucă de trei ori, ea se simţi om ca toţi oamenii, cu inima dreaptă si cu sufletul milos.
..:. Află, fătul meu, îi zise ea, că eu sunt Mama Pădurii şi că te ştiu prea bine cine eşti şi de unde vii şi-n ce cale ai plecat. Mare treabă e asta, mare lucru ţi-ai pus de gînd, fiindcă soră-ta se află tocmai pe celalalt tărîm, unde om pămîntean nu poate să străbată decît numai într-un singur chip.
– Şi care-i acela? întrebă cu nerăbdare Băiet Sărac.
Mama Pădurii se uită cu înduioșare la el.
– Nu te sfătuiesc să te apuci de asta, îi zise ea, fiindcă ar fi pagubă de tinăreţele tale. Dar cine ştie, poate că vei fi avînd noroc!… Te văd că eşti bun la inimă, şi omul cu inimă bună multe poate să scoată la capăt, apoi te ştiu că n-ai odihnă pînă ce nu vei da de dînsa.
Să ştii dar că departe de aici, după ce vei mai fi trecut încă şase codri şi şase pustiuri, la marginea codrului de al şaptelea, care se întinde tocmai pe marginea tărimului ăstuia, se află o babă bosoarcă, şi baba asta are o herghelie, iar în herghelie se află un cal năzdrăvan, care te poate duce pe celălalt tărîm. Dar acest cal nu poate să-l capete decît acela care ştie să şi-l aleagă din toată herghelia după ce o va fi slujit pe baba aceea un an de zile.
Atît îi trebuia lui Băiet Sărac. El nu mai perdu timpul: îi mulţumi babei pentru desluşire şi plecă drept înainte prin codrul cel des, fiindcă-i era lungă calea şi trebuia să se grăbească.
Şi se ducea Băiet Sărac cum se duce omul cuprins de gîndul bun şi mergea cum se merge, ca s-ajungă şi să-i mai rămînă şi vreme de a se întoarce. Cît s-a dus şi cît a mers, asta poate s-o ştie orişicine cînd se gîndeşte cît a venit şi cît a umblat, pentru ca să treacă un singur pustiu pînă la un singur codru.
Iar cînd puterile îl părăseau, el îmbuca o dată din azimă, şi cum îmbuca, puterea-i creştea.
Cînd era să iasă din codrul al şaselea, trecînd pe lîngă un părîu cu apă limpede, el văzu un vespoi zbătîndu-se în valurile apei şi i se făcu milă de biata gînganie. El luă dar o creangă uscată şi o ţinu cu un capăt in dreptul vespoiului, ca să se pună pe ea şi să se ridice pe aripi.
Vespoiul ăsta era chiar matca vespilor din codrii aceia, şi văzîndu-se scăpat prin bunătatea lui, îi zbură pe umăr şi grăi:
– Oriunde te-i duce, norocul să-ţi fie tovarăş de drum. Ia scoate-mi, te rog, un păr de sub aripa dreaptă şi-l păstrează bine, fiindcă mai ştii de ce folos ţi-ar putea fi, şi cînd vei avea trebuinţă de mine, scutură părul şi am să viu la tine oriunde te-ai găsi pe faţa pămîntului.
Băiet Sărac luă părul, îl puse bine şi plecă mai departe.
Mai merse cît mai merse, şi sosi la un lac mare, iar la marginea lacului văzu un peşte zbătîndu-se pe uscat.
I se făcu milă de biata fiinţă, în care abia mai rămăsese un pic de răsuflare; luă dar peştele şi-l aruncă în lac.
Peştele ăsta era chiar împăratul peştilor, cu solzii de petre scumpe şi cu aripile de aur. El dete o raită prin lac, răsuflă de cîteva ori, ca să-şi întrame puterile, apoi se întoarse la băiet şi grăi:
– Oriunde te-i duce, norocul să-ţi fie tovarăş de drum. Ia scoate-mi, te rog, un solz de sub aripa cea dreaptă şi-l păstrează bine, fiindcă mai ştii de ce folos ţi-ar putea fi, şi cînd vei avea trebuinţă de mine, scutură solzul, şi am să viu la tine, oriunde te-ai găsi cît ţin apele de pe faţa pămîntului. Băiet Sărac luă solzul, îl puse bine şi plecă mai departe.
Mai merse cît mai merse şi, ajungînd la pustiul de al şaptelea, unde iarba nu creşte şi apa nu izvoreşte, el găsi în drumul său o cîrtiţă, pe care ziua o apucase pe drum şi acum dibuia ca vai de ea prin întunerec şi nu-şi putea găsi calea spre muşunoiul cu puii flămînzi, care nu era decit la o săritură de la dînsa. I se făcu milă şi de asta, o luă şi o duse lîngă muşunoi.
– Oriunde te-i duce, îi răspunse şi cîrtiţa, norocul să-ţi fie tovarăş de drum. Ia scoate-mi, te rog, o unghie de la piciorul drept şi o păstrează bine, fiindcă mai ştii de ce folos îţi poate fi, şi cînd vei avea trebuinţă de mine, zgărie pămîntul cu dînsa, şi am să viu la tine, oriunde te-i găsi pe faţa pămîntului.
Băiet Sărac luă unghia, o puse şi pe asta bine şi iar îşi urmă calea mai departe peste pustiul cel nesfîrşit, spre codrul nevăzut de la marginea tărîmului acestuia.
Cîte zile s-a dus şi cîte nopţi a stat prin acest pustiu, asta numai bunul Dumnezeu o ştie; destul că într-o bună dimineaţă, trezindu-se din somn, el a văzut departe, departe, parcă pe altă lume, o zare de lumină, cum ar fi bunăoară un foc ce şi-l fac ciobanii la gura stînei. Acolo era cuibarul fărmecătoarei celei cu herghelia de cai năzdrăvani.
Mult s-a bucurat Băiet Sărac cînd se văzu aşa de aproape de sfîrşitul lumii, şi bucuria lui nu încetă decît a treia zi de cu seară, cînd sosi la casa fărmecătoarei.
Era, Doamne, în mijlocul pustiului, drept în preajma codrului pierdut în zarea amurgului, o cîmpie întinsă, acoperită cu iarbă verde şi brăzdată de scursorile izvoarelor cu apă limpede, iar in mijlocul cîmpiei se ridicau o mulţime de ţepe înalte, şi-n fiecare ţeapă era cîte o căpăţînă de om; coliba fărmecătoarei se afla tocmai la mijloc, între ţepe, cu un plop înalt înaintea ei, şi cu doauă sălcii, sădite una la dreapta, şi alta la stînga colibei.
Care va să zică, drept avea Mama Pădurii: aci nu mergeau trebile pe glumite.
Băiet Sărac îşi luă inima în dinţi şi se apropie ca să intre în colibă ce părea pustie în mijlocul pustiului.
Baba şedea în tinda casei pe un scaun cu trei picioare, înalt şi răzghiat, iar înaintea ei era o căldare mare, pe nişte pirostrii mari puse deasupra unui foc mare, care ardea fără ca să facă fum, în mînă baba ţinea fluierul de la piciorul unui uriaş, cu care amesteca farmecile din căldare. Cînd Băiet Sărac îi zise “bună seara”, ea îl privi lung de sus pînă jos, apoi grăi:
– Bine ai venit, voinice! De mult te aştept, fiindcă de mult îmi ţiuie căldarea asta şi-mi spune mereu că ai pornit pe drum ca să vii la mine.
Băiet Sărac se bucură prea mult de buna primire, fiindcă baba nu-i părea de loc a scîrbă, ci îl privea cu dragoste şi-i grăia cu glas de blîndeţe. Se bucura şi ea c-a mai putut să puie mîna pe un om, deoarece împrejmuirea de ţepe cu căpăţini de om o apăra de Ielele care nu puteau să străbată printre ţepe şi mai era încă o bucată, aşa, chip de vreo trei căpăţîni, încă neîmprejmuită.
După ce se tocmiră ca Băiet Sărac să păzească timp de un an de zile herghelia şi să capete drept sîmbrie calul pe care şi-l va alege, iar dacă va pierde herghelia, să-şi dea căpăţina în mîna fărmecătoarei, baba bătu încă o ţeapă în pămînt, puse căciula voinicului în ţeapă, apoi Băiet Sărac mîncă ceva, ca să nu iasă flămînd cu herghelia la păşune.
În vreme ce băietul mînca, baba scoase iepele fătătoare în dosul colibei şi începu să le bată cu fluierul de la piciorul uriaşului, poruncindu-le ca nu cumva să bea peste noapte apă, nici să lase pe ceilalţi cai să beie, fiindcă apa din izvoarele de pe cîmpia aceea avea darul de a te adormi, şi baba voia ca herghelia să pască peste noapte.
Băiet Sărac n-o stia aceasta.
Ieşind cu herghelia la păşune, el simţi că-l apucă o sete de acele care te goneşte să mergi de dimineaţă pînă seara, ca să dai de o picătură de apă; se puse dar lîngă un izvor şi beu ca să-şi stîmpere setea, şi cît beu, el şi adormi pe loc.
Cînd se trezi în amurgul zilei a doua din somn, ia herghelia dacă ai de unde; nu era ca-n palmă! N-ai decît să te gîndeşti că-i era căciula pusă în ţeapă, pentru ca să înţelegi cît de mare trebuia să-i fie deznădejduirea.
Dar se uita şi se uita în toate părţile, fără ca să vadă măcar o urmă de cal, şi zorile de zi se revărsau, şi el stătea ca vai de el, nemaiştiind încotro s-o apuce. Acum el îşi aduse aminte de ajutorul pe care-l dăduse vespoiului, şi se gîndi că vespoiul, zburînd iute, ar putea să-i afle herghelia şi să-i aducă ştire despre ea; luă dar părul cel de sub aripa vespoiului şi-l scutură. Cît te-ai gîndi, şi nu te-ai gîndi, se auzi din toate părţile o bîzăitură care creştea, mereu creştea, de parcă era să se prăpădească lumea. Veneau, Doamne, tot vespi peste vespi, roiuri peste roiuri, cete mari, nori întregi de viespi, unii mai mari şi alţii mai mici, toţi gata să deie o raită împregiurul pămîntului şi să împlinească poruncile lui Băiet Sărac.
– Să n-ai grijă, grăi matca vespilor, că dacă e pe faţa pămîntului, ţi-o aducem mai nainte de a se fi ivit soarele pe cer.
După aceea iar se făcu tăcere împregiurul lui Băiet Sărac, fiindcă vespii zburară în toate părţile şi se răzlăţiră pe faţa pămîntului. Nu trecu mult, şi iată că se ivi în depărtare un nor de prav, care venea in ruptul capului spre cîmpia întinsă la mijlocul pustiului, şi zbura herghelia gonită de vespii ţepoşi, încît se cutremura pămîntul sub copitele ei.
Băiet Sărac le mulţumi vespilor pentru ajutor, apoi se întoarse cu herghelia acasă, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic.
Baba se uită cam chiorîş la el, zise că e bine şi începu să bată din nou iepele fătătoare, poruncindu-le să se ascundă la noapte mai bine.
De cu seară Băiet Sărac nu voi să mănînce nimic, crezînd că de mîncările fărmecătoarei i s-a făcut noaptea trecută o sete aşa de neastîmpărată, dar ieşind cu herghelia la păşune, îndată ce văzu izvoarele cele limpezi, iar începu să-l ardă şi să-l mistuie setea, şi oriunde mergea, apa se scurgea pe sub picioarele lui. În cele din urmă el nu se mai putu stăpîni, ci, puindu-şi nădejdea în ajutorul viespilor, iar se puse lîngă un izvor şi cît beu, şi adormi pe loc. Dar acum se trezi mai tîrziu decît noaptea trecută, fiindcă mai tîrziu adormise, mai tîrziu scutură părul luat de sub aripa vespoiului şi mai tîrziu se iviră roiurile de vespi, ca să caute şi să aducă hergheha.
Ce să vezi însă? Nu trecu mult, şi iată că roi cu roi se întoarse, aducînd fiecare ştirea că nu-i herghelia, că pe faţa pămîntului nu se află, ci trebuie să se fi pripăşit pe undeva prin fundul mării. Iar soarele era aproape de răsărit.
Băiet Sărac luă dar solzul, îl scutură şi deodată se ivi în izvorul de la picioarele lui o spuză de peştişori, care umplură toate scursorile şi începură să-l întrebe ce doreşte şi care-i porunca. El le spuse ce-i şi cum, şi deodată se puseră în mişcare toate apele, rîuri, lacuri şi mări, iar vespoii porniră spre ţărmuri nemăsuraţi, ca în clipa cînd va ieşi herghelia gonită de peşti colţoşi, s-o apuce şi s-o gonească mai departe.
Băiet Sărac abia mai avu timp să-şi adune herghelia şi să se întoarcă acasă, cînd iată că răsări şi soarele.
Baba se uită necăjită la el, îi zise şi astă dată că e bine şi le dete iepelor fătătoare o bătaie şi mai straşnică, fiindcă anul era de trei zile, şi dacă nici noaptea asta nu se ascundeau bine, voinicul putea să-şi ceară sîmbria.
Asta o ştia şi Băiet Sărac. Cînd ieşi dar cu herghelia la Păşune, el începu să mănînce din azimă, şi de cîte ori îmbuca, puterea-i creştea şi setea i se stîmpără, însă de cîte ori vedea izvorul ori auzea scurgîndu-se apa peste petricele, iar i se făcea sete şi aşa mîncă toată azima cea de făină. Ar fi avut acum să se apuce de cea de tărîţe, însă nu se îndura de ea, fiindcă-i era lungă calea şi se temea ca nu cumva să rămîie fără merinde. El îşi puse dar şi astă dată nădejdea în ajutorul viespilor şi al peştilor, se puse lîngă un izvor, şi cît beu, şi adormi pe loc.
Cînd se trezi era ziuă ca ziua, numai că soarele nu se vedea încă.
El scutură părul, dar vespii veniră cu ştirea că herghelia nu-i pe faţa pămîntului; scutură solzul, dar peştii îi spuseră că ea nu se află nici subt ape; luă dar în deznădejduirea lui unghia cîrtiţei şi zgîrie pămîntul cu ea.
Acum să vezi minune!
Vespii bîzîiau în toate părţile, peştii scormoiau toate apele, iar cîrtiţele începură să străbată prin pămînt şi să-l brăzdeze, încît erau parcă să-l facă fărîmă-fărămiţă.
Cînd cele dintii raze ale soarelui atingeau vîrful plopului, de dinaintea colibii, herghelia trecea ca o ceată de năluci spre Băiet Sărac; cînd voia să intre în ape, o goneau peştii, cînd căuta să se ascundă în pămînt, o alungau cîrtiţele ghieroase, şi aşa trebuia să meargă precum o mînau vespii îndîrjiţi.
Băiet Sărac mulţămi de ajutor şi se întoarse tocmai cînd soarele răsărea la colibă.
Baba privi mînioasă la el şi nu mai zise nimic.
Dar acum era acum.
Anul era împlinit, şi Băiet Sărac începu a se scărpina la ureche, fiindcă nu ştia pe care dintre caii din herghelie să şi-l aleagă.
Aşa o pate omul grăbit. Mama-Pădurii ar fi putut, poate, să i-o spună şi asta: numai dacă n-ar fi părăsit-o aşa de în pripă.
Acum el porni la noroc. Ş-apoi se gîndea că, oricum ar nimeri, de Pagubă tot nu rămîne, fiindcă orişicum la cale lungă tot e mai bine călare decît pe jos, şi-i văzuse caii babii în fugă şi ştia că sunt cai, ‘toţi cai,nu mîrţoage. El trecu dar prin herghelie, şi cum trecu, dete de un mînz răpciugos, de care i se făcu milă, fiindcă-l vedea aşa de negrijit, dar nu-i venea să-l ieie tocmai pe ăsta. Însă oricît se sucea şi se-nvîrtea, tot la ăsta se oprea, fiindcă prea era milos de felul lui şi îşi zicea că dacă nu poate să facă vreo treabă mare, îşi face cel puţin pomană cu un biet de dobitoc.
“Mai ştii, îşi zise el, dacă-l piepteni, îl perii şi-l ţeseli, te pomeneşti că iese cal bun din el!”
El alese dar pe acesta şi se hotărî să mai fure drept adaos şi traista în care se aflau pieptenele, peria şi ţesala, ca să aibă cu ce să-şi grijească calul.
Baba se făcu verde-cătran cînd auzi că şi-l alege pe ăsta, fiindcă ăsta era ăla. Dar ce putea să-i facă? Trebuia să se “ţie de vorbă. Îl mai sfătui să-şi aleagă altul mai bun, îi mai spuse că o să rămîie fără de el, şi că pentru slujbă bună i se cuvine sîmbrie bună, dar în cele din urmă i-l dete.
Însă baba tot babă bosoarcă era, şi îndată ce Băiet Sărac încălecă, luă “ziua bună” şi plecă, ea se duse la căldarea cea mare, dete căldarea jos şi încălecă pe pirostrii, apoi, prefăcîndu-şi faţa şi făptura, plecă cu iuţeala blăstemului în urma lui, ca să-l ajungă, să-l piardă si să-si ieie calul.
Băiet Sărac simţi că vine în urma lui ce vine şi începu să-i deie pinteni calului.
– Degeaba mă grăbeşti, îi răspunse calul, că noi tot nu putem să ne întrecem cu ea cîtă vreme nu vom fi ieşit din împărăţia ei. Dar aruncă pieptenul în urma ta, ca să-i pui o pedecă în cale.
Băiet Sărac stia acum c-a nimerit bine cînd a ales mînzul cel răpciugos. El scoase dar peptenele din traistă şi-l aruncă în urma sa, iar din peptene se făcu un gard lung şi înalt, peste care bosoarca nu putea să treacă, ci trebuia să-l ocolească şi să piardă astfel din drum.
– Aruncă peria, grăi calul după ce simţi din nou tropotul pirostriilor în apropierea sa.
Băiet Sărac aruncă peria, şi din ea se făcu un stuf des şi întins, prin care baba nu putea să străbată decît gîfăind şi cu chiu, cu vai.
– Aruncă ţesala, grăi calul de a treia oară.
După ce aruncă țesala, Băiet Sărac privi în urma sa şi văzu o pădure de cuţite şi de săbii, iară pe baba opintindu-se a trece printre ele şi sfăşiindu-se în bucăți mălrunte-mărunțele.
Ajungînd la codrul de al şaptelea, unde se sfîrșea împărăţia bosoarcei, mînzul răpciugos scutură o dată, și pe nesimțite se prefăcu într-un frumos cal înaripat, cum nici mai nainte de aceea, nici după aceea n-a mai fost altul.
– Acum ţine-te bine, îi zise calul, fiindcă am să te duc cum nu s-a mai dus voinic de pe tărîmul ăsta pe celălalt, căci am și eu o soră acolo şi pe ea mă duc s-o caut.
Băiet Sărac era amețit de răpeziciunea cu care trecea peste codru și se slobozea în urmă spre tărîmul celălalt prin o largă deschizătură de pe cealălaltă parte a codrului. Cînd îşi în fire, el se afla faţă-n față cu calul său, care se scutură o dată, acum de-a doua oară, se prefăcu într-un f ăt-frumos cu plete lungi şi grăi:
– Oriunde te-ai duce, norocul să-ţi fie tovarăş de drum, că m-ai scăpat de Mama-Pădurii. Află că eu sunt feciorul Împăratului Roşu şi am pornit s-o caut pe sora mea, dar la marginea drumului am găsit pe Mama-Pădurii, care mi se plîngea că nu mai poate merge și m-a rugat s-o duc în spinare, iar după ce mi s-a făcut milă de ea și am primit să mă încalece, m-a prefăcut în cal și mi-a ursit ca tot cal să rămîi pînă ce nu i se va face milă unui voinic de mine și nu mă va încăleca pentru ca să-l trec pe tărîmul ăsta, unde iarăși am să mă fac ce am fost.
Grozav i se părea de bine lui Băiet Sărac fiindcă nu mai era singur. El luă azima cea de tărîţe, o rupse în doauă şi-i dedte jumătate din ea feciorului de împărat, ca să fie fraţi de cruce şi amândoi purtaţi de acelaşi dor.
Feciorul de împărat gustă din azimă, şi cum îmbuca, putere-i creştea şi dragostea i se întărea.
Ei îşi spuseră fiecare păţeniile şi plecară drept înainte.
Departe, departe, tocmai în fundul lumii de pe celălalt tărîm, se vedeau nişte curţi nalte şi strălucite: astea trebuiau să fie curţile zmeului.
Lumea de pe celălalt tărîm era frumoasă, încît să tot treci prin ea, plină de lumină, de verdeaţă, de flori, de pasări cu pene frumoase şi de fiare blînde şi vesele.
Şi în lumea asta omul nu îmbătrînea niciodată, ci rămînea mereu aşa cum a intrat în ea, fiindcă nici nu erau zile, soarele nici nu răsărea, nici nu apunea, ci era mereu lumină venită aşa din senin. Dar zmei nu se vedeau nicăiri, şi cei doi fraţi de cruce mergeau în calea lor nesupăraţi de nimeni.
După ce se duseră cît merge un om trei zile de-a rîndul, ei sosiră la curţile cele frumoase şi se opriră în faţa lor, fiindcă erau frumoase, de tot frumoase, cu turnuri înalte, cu ziduri de piatră moale ca şi catifeaua şi acoperite cu lespezi de zăpadă uscată la soare.
Dar ele păreau deşerte şi părăsite.
Băiet Sărac şi feciorul de împărat intrară, trecură prin toate casele cele pline de fel de fel de scumpeturi şi, negăsind pe nimeni, ei deteră cu socoteală că zmeul va fi ieşit la vînătoare şi se hotărîră să-l aştepte. Ei se mirau însă că nu găsesc surorile lor aici.
Întinzîndu-se fiecare pe cîte un divan de cele frumoase, ei se deteră la odihnă, cînd deodată tresăriră amîndoi şi rămaseră uimiţi de ceea ce auzeau.
Era, Doamne, o cîntare duioasă de mişca şi pietrele şi te simţeai ca-n altă lume cînd o auzeai, şi era un glas de femeie.
Băiet Sărac şi feciorul de împărat nu prea ascultară mult, ci săriră în picioare şi grăbiră într-acolo de unde le venea cîntarea.
Iată ce văzură:
La o parte a curţilor era un turn de sticlă, iar în turn şedea o fată şi torcea ea şi cînta şi plîngea, iar lacrămile ei, cum cădeau, pe dată în mărgăritare se prefăceau.
Şi era aşa de frumoasă fata asta, încît doi oameni dac-ar fi fost pe lume, ei s-ar fi omorît pentru dînsa. Şi cum o văzură cei doi feţi-frumoşi, rămaseră neclintiţi şi privind cu dor la dînsa, iar fata încetă de a mai toarce, de a mai cînta şi de a mai plînge şi privi cu mirare la dînsii.
Dar asta nu era sora nici unuia dintre dînşii, şi cum te pomeneşti că e omul, Băiet Sărac credea că e sora feciorului de împărat, şi feciorul de împărat că e sora lui Băiet Sărac.
– Eu rămîn aici, grăi Băiet Sărac, iar tu te du de scapă pe sora mea, ca să ţi-o iei de nevastă.
– Ba eu rămîn aici, îi răspunse feciorul de împărat, şi tu te du de scapă pe soră-mea, fiindcă eu am s-o iau pe asta de nevastă.
Acum era acum înţelegînd că fata cea frumoasă nu-i este soră nici unuia dintre dînşii, feţi-frumoşii puseră mîna pe săbii, gata de a se tăia cu ele, cum se taie oamenii ciînd ajung la împărţeală.
– Ia staţi, grăi fata cea frumoasă, şi nu vă pripiţi.
Cercetaţi mai cu dinadins, ca să vedeţi dacă sunt ceea ce vă par vouă ori nu sunt decît o părere. Eu sunt fata fără de trup, care nu voi căpăta trup în astă lume decît în ziua cînd zmeul mă va fi răpit de pe celalalt tărîm.
Cum mă vedeţi acum, aşa voi fi, voi toarce, voi cînta şi voi plînge atunci, căci îmi voi aduce aminte de maică-mea, care toarce, cîntă şi plînge, şi aşa torc şi cîntă şi plîng surorile voastre, care au fost răpite de cei doi fraţi mai mari ai zmeului ce stăpîneşte curţile astea.
Auzind acestea, feţi-frumoşii voiră să plece, pentru ca să nu-şi mai piardă vremea pe drum.
– Staţi şi nu vă pripiţi, le zise iar fata cea fără de trup. Nu cumva socotiţi că-i veţi birui pe zmei aşa numai mergînd şi venind? Mare treabă vă aşteaptă!
Pe mine m-a pus zmeoaica cea bătrînă aici ca să ţin mereu aprinsă pofta feciorului ei celui mai tînăr, fiindcă este dat ca toţi trei feciorii să-şi facă nunta deodată, şi cei doi fraţi mai mari le ţin pe surorile voastre, dar nu-şi pot face nunta cu ele decît după ce fratele lor cel mai tînăr mă va fi răpit pe mine. De cîte ori se întoarce de la vînătoare, el se opreşte acolo unde staţi voi acum, se uită cu dor şi însetare la mine, apoi îşi găteşte armele şi-şi hrăneşte calul cu jăratec, dar tot nu poate să plece, fiindcă nu mi-au venit încă zilele. Rămîneţi dar aici, ca să-l biruiţi, pentru ca nu cumva, pe cînd voi umblaţi în drumuri, el să mă răpească şi să sosiţi prea tîrziu la surorile voastre. Dar băgaţi de seamă – le mai zise ea – că afară de curtea lui nu-l puteţi birui fiindcă e nevăzut. De aceea, cînd se întoarce acasă, el îşi aruncă buzduganul cu atîta putere în poartă, încît pămintul se cutremură şi zidurile se surpă, îngropînd de vii pe oamenii pămînteni ce s-ar fi aflînd între ele. Dacă simţiţi dar în voi destulă putere ca să ţineţi porţile in ţîţîni, încît ele să nu se zgăţie, cînd el va arunca buzduganul în ele, rămîneţi, altfel duceţi-vă în ştirea Domnului, că e pagubă de tinereţele voastre.
Băiet Sărac şi feciorul de împărat se uitară unul la altul, înţeleseră că aşa trebuie să fie şi hotărîră să rămîie.
În vreme ce Băiet Sărac se duse la porţi ca să le ţină, feciorul de împărat îşi scoase sabia şi-l aştepta pe zmeu în mijlocul curţii. Se înţelege, asta nu era glumă. Nu trecu mult, şi deodată – zbîng! – se izbi buzduganul în porţile ferecate, încît credeai că are să se prăpădească lumea.
Băiet Sărac simţi că i se rup baierile inimii de greutatea cea mare si că zidurile s-au miscat din temelii şi sunt gata să se surpe, dar el le ţinea din ţîţînile porţii.
Văzînd că curţile nu se surpă, zmeul se opri cam uimit în loc.
– Ce-i asta? zise el. Tare am slăbit de ieri pînă astăzi!…
Nici nu visa ce-l aşteaptă.
Deschizînd apoi cam cu anevoie poarta, el nu-l băgă de seamă pe Băiet Sărac, ci inaintă drept spre feciorul de împărat, care stătea cu inima în dinţi la mijlocul curţii, fiindcă – de! – zmeul e zmeu, iar nu lele cu cătrîntă.
Şi să nu mai lungim vorba: ştim noi acum ce se întîmplă cînd zmeii dau faţă cu feciorii de împăraţi. Se încinseră la luptă. Însă voinic era feciorul de împărat, dar şi zmeul era cel mai tînăr între fraţii săi. Se tăiară cît se tăiară în săbii, iar după ce văzură că aşa nu se pot birui unul pe altul, se apucară la trîntă, în vreme ce Băiet Sărac se opintea să ţină curţile ca să nu se surpe in capul lor.
Cînd văzu Băiet Sărac că-i slăbesc puterile şi că nici unul pe celalalt, el strigă tare:
– Strînge-l şi-l umflă, că nu mai pot!
Atunci feciorul de împărat îl strînse o dată pe zmeu cum se strînge, îşi adună toate puterile şi-l trînti la pămînt, de-i pîrăiră oasele şi rămase amețit. Apoi, nici una, nici alta, o luă la fugă şi ieşi pe poarta pe jumătate deschisă, strigînd şi pe Băiet Sărac după dînsul. Zidurile se surpară şi curţile cele mari şi frumoase căzură prăbuşite peste zmeu, de-l îngropară cum am zice de viu.
Nu mai rămase decît turnul cel de sticlă, care stătea acum deşert şi părăsit, fiindcă fata cea fără de trup perise din el în clipa cînd nu mai era cine s-o răpească de pe celălalt tărîm. Băiet Sărac şi feciorul de împărat mulţumiră lui Dumnezeu c-au putut pune treaba asta la cale şi plecară mai departe şi se duseră, tot se duseră, pînă ce nu ajunseră la curţile celui mijlociu dintre zmei.
Încă departe vedeau turnul cel de sticlă şi auzeau cîntecul cel de jale, iar inima lui Băiet Sărac bătea mai tare şi tot mai tare, fiindcă din ce se apropia, tot mai bine îşi aducea aminte de glasul surorii sale.
Cît ajunseră la curţile cele mari şi frumoase, ei intrară, şi cît văzură fata cea din turnul de sticlă, amîndoi se răpeziră ca să spargă turnul şi s-o apuce în braţe.
Dar lucrurile nu mergeau aşa.
Fata din turnul de sticlă, care era în adevăr sora lui Băiet Sărac, privi cu mirare la dînşii, iar cînd Băiet Sărac îi spuse că a venit s-o scape din ghearele zmeului, ea îi răspunse că nu-l cunoaşte şi că fratele ei nu seamănă cu el nici la chip, nici la făptură.
Mare era întristarea lui Băiet Sărac cînd văzu că sora-sa nici nu vrea să ştie de dînsul, care a umblat prin atîte pustii şi a trecut prin atîte primejdii ca să străbată pînă la dînsa, dar încă mai mare se făcu întristarea cind ea începu a se plînge: ea se usucă de dorul zmeului, care vine în fiecare zi de o priveşte tot cu dor nesecat, o amînă de pe o zi pe altă şi nu se cunună cu ea.
Dar de Băiet Sărac calea-valea, căci lui ea nu-i era decît soră; feciorul de împărat însă, cînd văzu fata şi-i auzi glasul şi-i înţelese tragerea de inimă pentru zmeu, se făcu nu ştiu cum, mînios mare minune.
– Ei! apoi dacă nu vrei să vii, te-om lua cu sila! zise el, gata să ieie toată curtea-n spinare şi să plece cu ea pe celălalt tărîm.
– Mai domol, grăi fata, că, dacă e vorba, n-am decît să scot un cui din peretele ăsta de sticlă, şi se surpă curţile în capul vostru. Mi-e milă însă de tinereţele voastre şi vă sfătuiesc să nu prea staţi mult pe aici, că vă pomeniţi cu logodnicul meu şi n-are cine să vă bocească.
Băiet Sărac scoase acum azima cea de cenusă din traistă şi grăi:
– Soro! ia gustă din azima asta şi mai zi că nu-ţi sunt frate.
Ea întinse mîna şi zidurile de sticlă se defăcură, iar după ce luă azima şi gustă din ea, simţi că e făcută cu laptele mamei sale şi o cuprinse un dor de casă încît să-i plîngi de milă.
– Haideţi! zise ea grăbită, să fugim, că de ne găseşte aici, vai şi amar de capul vostru!. ..
Băiet Sărac o cuprinse în braţe şi o sărută, fiindcă îi era soră, iar feciorul de împărat o îmbrăţişă şi sărută şi el, fiindcă, de! era şi el frate de cruce cu Băiet Sărac.
Dup-aceea luară înţelegere să facă şi cu zmeul ăsta ceea ce făcuseră cu fratele lui, Mai aşteptară cît mai aşteptară, îl primiră pe zmeu cum se cuvine, il răpuseră şi, mulţumind iar lui Dumnezeu c-au pus-o şi asta ]a cale, plecară mai departe, ca să scape şi pe fata cea de împărat.
Acum era însă acum! Fata de împărat o dată cu capul nu voia să fie scăpată de dînşii, iar feciorul de împărat n-avea nimic la dînsul, nici un semn după care sora-sa să-l poată cunoaşte de frate al ei.
Degeaba-i spunea Băiet Sărac că dacă nu vine de voie bună, o vor lua cu silă, căci ea punea mîna pe cuiul cel primejdios şi nu era chip s-o îmblînzeşti. Care va să zică, îşi făceau de cap, dacă-l aşteptau pe zmeu în curte, fiindcă doi erau, numai doi inşi, şi dacă unul ţinea curţile din ţîţînile porţii şi altul îl aştepta pe zmeu în mijlocul curţii, nu mai era cine să-i apere de cuiul cu pricina.
– Las’ pe mine! grăi Băiet Sărac, care, de cînd văzuse pe fata cea de împărat, se făcuse de tot, nu ştiu cum, mînios, mare minune. Ori eu pe el, ori el pe mine!
Cum se vede, el luase hotărîrea de a se prinde la luptă cu zmeul chiar în cîmp deschis, unde nu poate să-l vadă, lucru nemaipomenit de cînd feţi-frumoşii se bat cu puii de zmei, fiindcă e greu să-l biruieşti pe un zmeu, dar să-l biruieşti chiar pe nevăzute, la asta nu s-a gîndit încă nimeni.
Feciorul de împărat şi cu sora lui Băiet Sărac se ascunseră într-un şanţ de lîngă curţi ca să nu-i vadă zmeul, iar Băiet Sărac se puse tot ca pînă acum în poartă şi aştepta să-şi arunce zmeul buzduganul, pentru ca să fie silit a se apropia de dînsul, căci, nemaiavînd buzdugan, nu mai putea decît sau să se bată în săbii, sau să se prindă la trîntă.
Nici nu trecu mult şi – zbîng! – se izbi buzduganul în porţile ferecate; dar nici Băiet Sărac nu era motoflete, se izbi şi el din cealaltă parte, de ieşi cu porţi cu tot afară, lăsînd curţile să se surpe în urma lui.
– Ieşi, dacă eşti viteaz, la faţa de masă! strigă el apoi, crezînd că zmeul va răspunde ceva, ca să se deie de gol.
Dar zmeul simţea că şi-a dat de om şi nici nu gîndea să vorbească, şi se apropie pe nevăzute şi scoase sabia
şi dete o dată drept spre capul lui Băiet Sărac ca să i-l răteze, şi cum îl lovi, îi rupse falca în doauă.
Asta-l durea pe Băiet Sărac, dar tot îi părea bine fiindcă ştia acum pe unde să-şi caute vrăjmaşul. El se repezi dar într-acolo de unde venise lovitura cea grea, şi dete, şi simţi c-a nimerit în carne, şi iar dete, şi iar simţi c-a nimerit, şi aşa dete de cîteva ori iute şi mărunt, ducîndu-l pe zmeu în vîrful săbiei. lnsă deodată simţi că nu mai nimereşte, că zmeul iar i-a scăpat din sabie, şi rămase pitit ca omul care nu ştie de unde are să-i vie lovitura.
Zmeul dete încă o dată drept spre capul lui Băiet
Sărac şi, cum dete, îi tăie urechea de la dreapta.
– O să mă ţii minte! strigă Băiet Sărac, şi se răpezi din nou asupra lui.
Însă cum puterile îi erau slăbite şi nu-l lovea decît mai rar, şi-l scăpă peste puţin.
Fata de împărat privea la lupta lor de sus, din turnul rămas întreg, şi cum privea, se minuna de vitejia lui
Băiet Sărac, iară acum, cînd văzu că zmeul măsoară a treia lovitură spre capul lui Băiet Sărac, ea strigă:
– Dragă voinicele, dă-te la dreapta şi scuipă de trei ori, că ai să-ș vezi cu ochii.
Auzind aceste, Băiet Sărac se simţi pe de-o sută şi de o mie de ori mai tare de cum fusese, şi cum se dete la dreapta, şi cum scuipă, şi cum îl văzu pe zmeu, se răpezi asupra lui şi-l cuprinse în braţe şi-l strînse de-i fărămă oasele şi-l aruncă mort curat cît …. colo.
Dup-aceea feciorul de împărat şi Băiet Sărac nu mai perdură vremea, ci se gătiră de drum. Fata de împărat îl sărută pe Băiet Sărac, şi urechea şi falca i se făcu la loc, de era mai frumos de cum fusese, apoi Băiet Sărac
şi feciorul de împărat se duseră la grajdurile zmeului, care se aflau sub temelia curţilor surpate, luă fieştecare cîte un cal năzdrăvan, încălecară, îşi luă fiecare mireasa şi plecară acasă.
Împăratul Roşu, om dac-ar fi fost, s-ar fi bucurat, dar împărat ce era, el îşi împărţi împărăţia în doauă, dete o parte fiului său, iar cealaltă ginere-său, apoi Băiet Sărac se duse de mai aduse şi pe maica-sa cea săracă, şi după ce veni şi ea, se făcu, Doamne, o nuntă, de care oamenii tot povestesc cît va fi lumea şi doveacul.
Iar eu încălecai pe-o şea şi vi-o spusei aşa.