De mult, foarte de mult, trăia pe malul mării o femeie bună la suflet. Femeia aceasta avea cinci fii, cei cinci frați Liu; Liu întâi, Liu al doilea, Liu al treilea, Liu al patrulea și Liu al cincilea. Frații semănau atât de bine între ei, încât nimeni nu putea deosebi pe unul de celălalt. Până și mama lor îi încurca uneori.
Dar fiecare dintre frați avea câte o însușire deosebită. Fratele mai mare, Liu întâi, putea să soarbă o mare întreagă, iar la nevoie s-o verse. Liu al doilea nu se temea de foc. Liu al treilea putea să-și lungească picioarele cât voia. Liu al patrulea era vânjos la trup și mai tare decât fierul cel mai tare. Iar Liu al cincilea, cel mai mic dintre dânșii, înțelegea limba păsărilor și a fiarelor.
Trăiau cu toții fericiți, fără să știe de necazuri. Liu întâi se îndeletnicea cu pescuitul. Liu al doilea veghea să nu se stingă niciodată focul din vatra casei. Liu al treilea și Liu al patrulea munceau la câmp. Iar Liu al cincilea păștea gâște și oi.
Într-o zi, veni să vâneze pe meleagurile unde locuiau frații Liu un dregător bogat și hain la suflet. La marginea pădurii văzu un băiețel care păștea o turmă. Era Liu al cincilea. Alături de el dormea liniștit o frumoasă capră sălbatică. Dregătorul puse repede mâna pe arc și ochi capra. Speriat, Liu scoase un țipăt și căprioara se ascunse dintr-o singură săritură în desișul pădurii. Din inima codrului se ivi apoi un cerb. Liu îi strigă pe limba cerbilor: „Fugi” – și cerbul se făcu nevăzut. În poieniță se iviră săltând niște iepurași veseli. Liu le strigă și lor pe limba iepurilor: „Ascunde-ți-vă” – și micile făpturi o luară la goană spre pădure. Toate sălbăticiunile se ascunseră. Dregătorul era mânios că nu-și putuse dobândi vânatul. Iar Liu cel bun la suflet stătea în fața lui și se bucura că izbutise să-și ajute prietenii din codru.
Atunci, dregătorul cel hain porunci curtenilor săi să-l înhațe pe Liu al cincilea. La porunca dregătorului, băiatul fu dus în oraș și aruncat în cușca unui tigru flămând. Dregătorul își închipuia că tigrul o să-l sfâșie pe îndrăzneț. Dar Liu al cincilea îi vorbi fiarei în limba ei și fiara sălbatică nu se atinse de dânsul.
Când află despre asta, dregătorul se mânie și mai tare și dădu poruncă să se taie capul băiatului. Atunci, se strecură în închisoare Liu al patrulea, care avea trupul mai tare decât fierul cel mai tare. El rămase acolo în locul fratelui său, iar Liu al cincilea ieși nevăzut de nimeni din închisoare și se întoarse liniștit acasă. Frații semănau atât de bine între ei, încât nimeni nu-și dădu seama că unul a luat locul celuilalt.
A doua zi de dimineață, Liu al patrulea fu scos din închisoare și dus în piața orașului. Călăul dădu să-i taie capul cu paloșul cel mai greu și cel mai tare, dar acesta, izbindu-se de grumazul de fier al lui Liu al patrulea, se făcu țăndări. Atunci, dregătorul fu cuprins de o mânie cumplită și porunci ca îndrăznețul Liu să fie aruncat de pe stânca cea mai înaltă.
În toiul nopții, veni la închisoare Liu al treilea, cel care avea darul să-și lungească picioarele cât de mult ar fi voit. Paznicii îl lăsară să intre și el rămase acolo în locul fratelui său. Nici de data asta nimeni nu bănui nimic.
În zori, Liu al treilea fu dus pe o stâncă înaltă. Dacă cineva era aruncat de pe această stâncă, praf și pulbere se alegea de el, dar când călăii îl îmbrânciră de acolo pe Liu al treilea, el își lungi foarte liniștit picioarele năzdrăvane și se propti în ele ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Fierbând de mânie năprasnică, dregătorul cel crunt porni în goana calului spre palatul său și porunci ca, în aceeași zi, Liu cel nesupus să fie ars pe rug.
Călăii înălțară în piața palatului un rug uriaș. Străji înarmate cu arcuri și lănci înconjurară piața. Din toate părțile se adună mulțime mare de norod.
În vremea asta, Liu al doilea, care nu se temea de foc, se strecură pe nesimțite în închisoare și luă locul lui Liu al treilea. Abia izbuti să facă acest lucru, că dregătorul făcu semn ca osânda să fie săvârșită. Călăii îl apucară pe Liu al doilea și-l aruncară drept în mijlocul focului uriaș.
Flăcările se înălțară mai sus decât casele orașului. Liu al doilea fu mistuit de limbi de foc și de fum negru. Norodul adunat începu să plângă de mila lui, în timp ce dregătorul cel fără de inimă râdea cu răutate.
Peste puțin însă, fumul se împrăștie și oamenii îl văzură pe Liu al doilea teafăr și nevătămat în mijlocul flăcărilor, zâmbind ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dregătorul fu cât pe ce să se înăbușe de mânie.
— Ce fel de om e ăsta? strigă dânsul. Focul nu-l mistuie, de stânca nu se zdrobește, paloșul nu-l taie și până și tigrul cel fioros nu se atinge de el! Dar e cu putință ca eu, un dregător atotputernic, să nu-i pot veni de hac unui biet fiu de țăran?!
Și dregătorul cel fără inimă se hotărî să-l ducă pe Liu departe, în largul mării, să-i lege de gât o piatră grea și să-l înece. „Poate că nu se teme nici de apă? gândi dregătorul. Chiar dacă ar fi așa, piatra cea grea nu-l va lăsa să iasă deasupra apei. Să rămână acolo, în fundul mării!” Și în seara aceleași zile, dregătorul dădu poruncă ca osânda să fie săvârșită
Atunci Liu întâi, cel care putea să soarbă o mare întreagă, se strecură cu mare greutate în închisoare. El luă locul fratelui său și rămase să aștepte în liniște.
Seara fu dus pe o corabie. Dregătorul împreună cu straja lui se urcară pe o altă corabie. Apoi ieșiră cu toții departe în largul mării. Ajunși la locul unde apa era mai adâncă, îi legară lui Liu întâi o piatră uriașă de gât și, la un semn al dregătorului crunt, băiatul fu azvârlit în valurile mării.
Dar de îndată ce Liu întâi se făcu nevăzut sub apă, el începu să soarbă marea. Dregătorul văzu deodată că apele mării încep să scadă, și de frică se făcu galben la față. Curând după aceea ieși la iveală fundul mării. Corăbiile se răsturnară. Dregătorul și straja lui se împotmoliră în mâlul adâncului.
În vremea aceasta, Liu întâi dezlegă piatra cea grea ce-i atârna de gât și ieși liniștit la țărm. Aici revărsă marea pe care o sorbise. Dregătorul cel fără de inimă și straja lui rămaseră pe vecie în fundul mării.
Iar norodul se bucură de moartea dregătorului hain la suflet și proslăvi pe frații Liu cei zdraveni.
în românește de Angi Petrescu-Tipărescu
Frații Liu (Basme populare chinezești),
Editura Tineretului, București, 1965
