O dată, demult, trăia într-o țară îndepărtată un negustor care avea o fată, pe Preafrumoasa Vasilisa. Când i-a murit mama, Vasilisa avea doar opt ani. Înainte de a închide ochii, soţia negustorului şi-a chemat fata, a scos de sub plapumă o păpuşă, i-a dat-o şi i-a spus:
— Vasilisa, ia aminte la vorbele mele şi îndeplineşte-mi cea din urmă dorinţă. Îţi las această păpuşă; să nu te desparţi de ea niciodată şi să n-o arăţi nimănui. Iar dacă o fi să ți se înâmple vreun necaz, să-i dai să mănânce şi să-i ceri sfatul. După ce se va sătura, te va sfătui cum să scapi de necaz.
Zicând acestea, mama Vasilisei a sărutat-o şi şi-a dat duhul.
După moartea soţiei sale, negustorul a plâns-o cât a plâns-o, apoi a început să se gândească să se însoare din nou. Era un om bun şi nu i-ar fi fost greu să-şi găsească nevastă. Lui însă i-a plăcut o văduvă care era trecută de prima tinereţe şi avea două fete aproape de aceeaşi vârstă cu Vasilisa, bună mamă şi gospodină de nădejde. Negustorul s-a însurat cu văduva, dar, din păcate, nu a aflat în ea o bună mamă pentru Vasilisa lui. Vasilisa era cea mai frumoasă din sat, ceea ce a stârnit pizma surorilor vitrege şi a noii sale mame, care o punea la treburi istovitoare ca să slăbească şi să se urâţească sub dogoarea soarelui. Traiul îi era peste măsură de greu.
Vasilisa îndura toate nedreptăţile fără să crâcnească şi cu fiecare zi se făcea tot mai frumoasă, în timp ce maştera şi fiicele sale slăbeau şi se urâţeau din cauza răutălii lor, deşi stăteau cu mâinile-n sân cât era ziulica de mare, ca nişte boieroaice. Cum de se brodea tocmai aşa? Pe Vasilisa o scotea mereu din încurcătură păpuşa ei. Fără ea, fetiţa n-ar fi prididit să facă toate treburile ce i se încredinţau. De multe ori i se întâmpla să-şi rupă de la gură, dar pe păpuşă o hrănea de fiecare dată şi-i dădea bucăţica cea mai bună ori de câte ori avea nevoie de ea. Seara, când toţi ai casei se duceau la culcare, ea se închidea în cămăruţa ei şi hrănea păpuşa, zicându-i:
— Păpuşică, mănâncă şi necazul mi-l ascultă! Trăiesc la casa părintelui meu fără să am vreo bucurie! Maştera cea rea vrea să mă alunge de pe această lume. Povăţuieşte-mă cum să fac să pot trăi!
După ce mânca, păpuşa o sfătuia de bine şi o alina la durere, iar a doua zi era terminată toată treaba ce i se dădea Vasilisei. În timp ce aceasta se odihnea la răcoare şi culegea floricele, straturile toate erau plivite, varza era udată, apa era adusă de la fântână şi soba era încălzită. Păpuşa o povăţuia şi cum să se păzească de dogoare. Îi era bine fetiţei cu păpuşica.
Au trecut caţiva ani. Vasilisa a crescut, ajungând la vârsta măritişului. Veneau flăcăi din tot oraşul s-o peţească, iar pe fetele mamei vitrege nu le căuta nimeni.
Maştera le răspundea furioasă tuturor:
— N-o dau pe mezină înaintea celor mari!
Aşa zicea şi tot năduful şi-l vărsa pe Vasilisa.
Odată, negustorul a fost nevoit să plece pentru mult timp de acasă cu treburile lui negustoreşti. Maştera s-a mutat în altă casă, aproape de o pădure întunecoasă, iar în acea pădure, într-o poieniţă, era o izbă; în ea locuia Baba Iaga, care nu primea pe nimeni şi-i mânca pe oameni ca pe pui.
Una-două, mama vitregă o tot trimitea pe Vasilisa în pădure după câte ceva, dar aceasta se întorcea acasă vie şi nevătămată: de bună seamă, păpuşa era cea care îi arăta calea şi o ferea de izba Babei Iaga.
A venit toamna. Mama vitregă le-a dat de lucru tuturor celor trei fete ca să-şi omoare timpul înainte de culcare: pe una a pus-o să brodeze dantele, pe alta să împletească ciorapi, iar pe Vasilisa să toarcă. A stins luminile în toată casa, a lăsat o singură lumânare în locul unde lucrau fetele şi s-a culcat.
După un timp, una din surorile vitrege, vrând, chipurile, să îndrepte fitilul, a stins, după porunca mamei sale, lumânarea.
— Ce-i de făcut? şi-au spus fetele. Nu-i geană de foc în toată casa, iar dimineaţa trebuie să arătăm că ne-am îndeplinit datoria. Trebuie să dăm o fugă până la Baba Iaga după foc!
— Eu n-am nevoie, a zis cea care broda dantele. Pot lucra şi pe întuneric. Eu nu mă duc!
— Nici eu! zise şi cealaltă soră vitregă. Şi eu pot împleti pe întuneric!
— Să te duci tu după foc! au strigat cele două surori vitrege către Vasilisa. Du-te degrabă la Baba Iaga şi adu lumină!
Vasilisa s-a dus în camera ei, a pus în fața păpuşii mâncarea pregătită pentru cină şi i-a spus:
— Mănâncă, păpuşico, şi ascultă-mi pricina! Mă trimit surorile la Baba Iaga după foc, dar ea o să mă mănânce!
Păpuşa a mâncat şi ochii au prins să-i strălucească tocmai ca două lumânări.
— Nu te teme, Vasilisuşka! Du-te unde te-au trimis, numai să fii cu băgare de seamă, să nu te desparți de mine. Dacă sunt cu tine, nimic rău nu ți se va întâmpla la Baba Iaga.
Vasilisa s-a îmbrăcat, şi-a pus păpuşica în buzunar, şi-a făcut semnul crucii şi a plecat în pădurea întunecoasă.
Mergea şi tremura. Deodată a ajuns-o un călăreţ îmbrăcat în alb, călare pe un cal bălan şi cu frâiele toate albe. Totul în jur s-a luminat.
Ea şi-a urmat drumul. Nu după mult timp, a ajuns-o din urmă un călăreț îmbrăcat în veşminte roşii, călare pe un cal murg, şi în acea clipă a început să răsară soarele.
Vasilisa a mers toată noaptea şi toată ziua următoare şi abia către seară a ajuns în poieniţa unde se afla izba Babei Iaga. Gardul din jurul izbei era din oase de om, pe stâlpii gardului rânjeau tigve cu ochii holbaţi, în loc de proptele la poartă erau picioare de om, în loc de zăvoare erau mâini, iar în loc de lacăt – o gură cu dinţi ascuţiţi.
Vasilisa a încremenit de spaimă. Deodată s-a apropiat de ea un alt călăreţ, îmbrăcat în negru şi călare pe un cal negru. S-a apropiat de izba Babei Iaga şi s-a făcut nevăzut de parcă î-ar fi înghiţit pământul. S-a făcut noapte. Întunericul însă n-a ţinut mult. Din toate tigvele de pe gard au început să strălucească ochii și întreaga poiană s-a făcut lumină ca ziua. Deşi îi era frică, Vasilisa a rămas pe loc, neştiind încotro să fugă.
În curând a răzbătut un freamăt din pădure: copacii trosneau, frunzele foşneau: s-a ivit Baba Iaga din hăţişuri, într-o piuă pe care o mâna cu pisălogul, iar cu măturoiul ştergea urmele. S-a apropiat de poană, s-a oprit şi a strigat:
— Aici miroase a carne de om! Cine e?
Vasilisa, apropiindu-se cu teamă de bătrână, a făcut o plecăciune adâncă şi a spus:
— Eu sunt, bunicuţă! M-au trimis surorile vitrege să le aduc lumină de la tine!
— Foarte bine! i-a răspuns Baba Iaga. Le cunosc! Am să-ţi dau numai dacă rămâi aici un timp şi lucrezi pentru mine. De nu, am să te mănânc!
Zicând acestea, s-a întors spre poartă şi a poruncit:
— Trainicele mele zăvoare-încuietoare, descuiaţi-vă şi deschideți-mi poarta!
Poarta s-a deschis, Baba Iaga a intrat fluierând, după ea a intrat Vasilisa, iar în urma lor poarta s-a închis şi s-a încuiat.
Baba Iaga îi zise fetei:
— Adu din sobă tot ce-i acolo de mâncare şi pune pe masă, că mi s-a făcut foame!
Vasilisa a aprins opaițul de la tigvele de pe gard şi a început să care bucatele din sobă şi să le pună dinaintea babei. Iar mâncarea era cât pentru zece oameni. Din pivniță i-a adus caş, mied, bere şi vin. Bătrâna a mâncat şi a băut tot ce-i adusese fata. Vasilisei i-a lăsat un pic de ciorbă, o fărâmă de pâine şi o bucățică de friptură de purcel. Înainte de a se duce la culcare, i-a zis fetei:
— Mâine, când am să fiu plecată, să mături curtea, să deretici prin izbă, să-mi pregăteşti de mâncare, să speli rufele, iar apoi să iei din hambar o baniță de grâu şi să-l alegi de neghină. Ai grijă să îndeplineşti tot ce ți-am poruncit, altminteri te mănânc!
După ce i-a dat aceste porunci, Baba Iaga a început să sforăie. Vasilisa a pus dinaintea păpuşii resturile rămase de la bătrână şi a început să plângă:
— Păpuşico, mănâncă şi ascultă-mi durerea! Grea poruncă mi-a dat Baba Iaga şi m-a amenințat că mă mănâncă dacă nu îndeplinesc întocmai ce mi-a poruncit. Ajută-mă!
— Nu te teme, preafrumoasă Vasilisa! Mănâncă, fă-ți rugăciunea şi culcă-te! Noaptea e un sfemic bun!
Dimineața devreme, când s-a trezit Vasilisa, Baba Iaga era deja în picioare. Fata s-a uitat pe fereastră, l-a zărit pe călăreţul alb care a trecut în goană prin faţa ei şi a băgat de seamă că tigvele din gard nu mai străluceau. Se luminase. Baba Iaga a ieşit afară şi şi-a chemat piua printr-o fluierătură, iar aceasta a apărut, cu pisălogul şi măturoiul în ea. A trecut călăreţul roşu şi a apărut soarele. Baba Iaga s-a aşezat în piuă şi şi-a luat zborul, mânând cu pisălogul şi ştergând urmele cu măturoiul. Vasilisa a rămas singură. A iscodit casa cu privirea şi a căzut pe gânduri, neştiind de ce să se apuce mai întai, dar când s-a uitat mai bine, a văzut că toată treaba era deja făcută. Păpuşa stătea şi culegea din grâu ultimele boabe de neghină.
— Binefăcătoarea mea! grăi Vasilisa. M-ai scăpat de la mare necaz!
— Ţie îți rămâne doar să faci mâncarea! i-a spus păpuşica şi s-a vârât în buzunar. Găteşte şi apoi poţi să te odihneşti în voie!
Spre seară, Vasilisa a pus masa şi a început s-o aştepte pe Baba Iaga. Pe la poartă a trecut în fugă călăreţul negru şi s-a făcut întuneric. Luminau numai ochii tigvelor din gard. Au început să trosnească pomii şi să freamăte frunzele. Se întorcea Baba Iaga. Vasilisa i-a ieşit în întâmpinare.
— Ai făcut tot ce ţi-am poruncit?
— Pofteşte de te uită singură, bunicuţo!
Baba Iaga a cercetat totul cu luare-aminte, s-a necăjit că n-a aflat pricină s-o certe pe fată şi i-a spus:
— E bine!
Apoi a strigat:
— Slugile mele vrednice! Prietenii mei credincioşi! Măcinaţi-mi grâul!
Au apărut trei perechi de mâini ce-au apucat grâul şi au dispărut cu el.
Baba Iaga a mâncat pe săturate şi, înainte de a se culca, i-a dat Vasilisei alte porunci:
— Mâine să faci tot ce ai făcut şi azi. Mai mult, ia din hambar macul şi curăţăl bob cu bob. Cineva, din răutate, a amestecat pământ în el.
Zicând acestea, Baba Iaga s-a întors cu faţa la perete şi a început să sforăie, iar Vasilisa a început să-şi hrănească păpuşica. După ce a mâncat, păpuşica i-a spus:
— Fă-ţi rugăciunea şi culcă-te! Noaptea e un sfetnic bun. Totul va fi precum ai zis, Vasilisa!
Dimineaţa, Baba Iaga a plecat din nou de acasă în piua ei, iar Vasilisa şi păpuşica au terminat toată treaba cât ai bate din palme. Seara, când s-a întors acasă, bătrâna a văzut că totul era aşa cum poruncise.
— Slugile mele vrednice! strigă ea. Prietenii mei credincioşi! Scoateţi uleiul din macul ăsta!
S-au ivit trei perechi de mâini, au luat macul şi au dispărut. Baba Iaga s-a aşezat la masă şi a început să mănânce, iar Vasilisa stătea şi se uita la ea.
— De ce stai ca muta şi nu vorbeşti nimic cu mine?
— Nu îndrăznesc, i-a răspuns Vasilisa. Dar, dacă îmi dai voie, te-aş întreba câte ceva!
— Întreabă-mă, dar bagă de seamă! Nu orice întrebare îţi poate aduce folos! Dacă ştii prea multe, ai să îmbătrâneşti!
— Aş vrea să te întreb, bunicuţo, numai despre ceea ce am văzut. Când veneam spre tine, m-a întrecut un călăreţ pe un cal alb. Era alb şi îmbrăcămintea îi era de aceeaşi culoare. Cine-i el?
— Este ziua mea luminoasă! i-a răspuns Baba Iaga
— După aceea, m-a întrecut un alt călăreţ pe un cal murg. Era tot roşu şi îmbrăcat cu haine de aceeaşi culoare. Cine poate fi el?
— Este soarele meu frumos! îi răspunse Baba Iaga.
— Dar călărelul negru care m-a ajuns din urmă chiar în dreptul porţii tale?
— Este noaptea mea întunecoasă. Toţi aceştia sunt slugile mele credincioase.
Vasilisa şi-a adus aminte de cele trei perechi de mâini, dar n-a îndrăznit să scoată un cuvânt.
— De ce nu mă mai întrebi şi altceva? i-a spus Baba Iaga.
— Îmi ajunge, bunicuţo, cât ştiu! Doar singură ai spus că cine ştie prea multe îmbătrâneşte.
— A fost înţelept din partea ta să mă întrebi numai despre ce ai văzut în afara ogrăzii mele. Nu-mi place să-mi fie aflate secretele, iar pe cei mai curioşi îi mănânc! Acum vreau să te întreb eu ceva: cum de dovedeşti să duci la îndeplinire poruncile pe care ţi le dau?
— Mă ajută binecuvântarea mamei mele! îi răspunse fata.
— Aşa deci! Ia pleacă de la mine, fiică binecuvântată! N-am nevoie de binecuvântaţi la casa mea!
A scos-o pe Vasilisa din încăpere şi i-a făcut vânt pe poartă. Apoi a smuls de pe gard o tigvă cu ochii sclipitori, a înfipt-o într-un băţ şi i-a dat-o fetei, zicând:
— Ţine focul pentru suratele tale vitrege, că doar pentru asta te-au trimis la mine!
Vasilisa a rupt-o la fugă către casă, la lumina tigvei, care s-a stins abia odată cu ivirea zorilor. Fata a ajuns acasă abia a doua zi spre seară. Apropiindu-se de poartă, a fost ispitită să zvârle cât colo tigva primită de la Baba Iaga. „Nu cred că acasă mai e nevoie de foc”, se gândi ea. Dintr-odată a răzbătut până la ea o voce gravă din tigvă:
— Nu mă arunca! Du-mă la mama vitregă!
Fata privi spre casa mamei vitrege şi, nevăzând niciun geam luminat, s-a hotărât să intre cu tigva. A fost întâmpinată cu bucurie şi i s-a povestit că, din clipa când a plecat, ele n-au mai avut lumină în casă. Singure n-au reuşit să aprindă focul, iar ce aduceau de la vecini se stingea de îndată ce intrau in încăpere
— Poate focul adus de tine să dăinuiască! i-a spus mama vitregă.
Au dus tigva în încăperea cea mare, dar ochii sclipitori se uitau numai la mama vitregă şi la fiicele ei şi le frigeau. Cele trei au început să se ascundă, dar ochii aceia le urmăreau pretutindeni. Până dimineaţa, surorile vitrege şi mama lor au fost prefăcute în tăciune. Doar Vasilisa n-a păţit nimic.
Dimineaţa, Vasilisa a îngropat tigva în pământ, a încuiat casa cu lacătul şi a plecat în oraş, unde a fost primită de o bătrână care nu avea copii. Fata stătea la bătrână şi aştepta să se întoarcă tatăl ei.
Într-o zi îi zise bătrânei:
— Nu pot să stau fără treabă, bunicuţo! Cumpără-mi nişte in din cel mai bun! Măcar să ţes!
Bătrâna i-a cumpărat cel mai bun in, iar Vasilisa s-a apucat de treabă. A început să toarcă inul, iar firul îi ieşea subţire ca firul de păr. După ce a terminat de tors, a vrut să se apuce de ţesut, dar nicăieri n-a aflat un război potrivit pentru firul ei şi nimeni nu se încumeta să-i facă unul pe potrivă. Vasilisa a început să se roage de păpuşica ei, iar aceasta îi răspunse:
— Adu-mi un război vechi, o suveică şi nişte păr dintr-o coamă de cal; o să-ți meşteresc eu tot ce-ţi trebuie.
Vasilisa a făcut rost de tot ce-i ceruse păpuşa şi s-a dus la culcare, iar păpuşa i-a pregătit, până dimineaţa, un război de ţesut minunat.
Până la sfârşitul verii, pânza a fost ţesută. Era aşa de subţire, că putea fi trecută prin urechile acului, ca un fir de aţă. Primăvara, pânza a fost albită şi Vasilisa i-a spus bătrânei:
— Vinde, bunică, această pânză, iar banii ține-i pentru tine!
Bătrâna s-a uitat la pânză şi a exclamat cu uimire:
— Nu, fata mea! În afară de ţar, nimeni nu poate purta aşa ceva. O duc la palat!
S-a dus bătrâna la palatul ţarului şi a început să se preumble pe sub ferestre.
Țarul a văzut-o şi a întrebat-o:
— Care-i necazul, bunică?
— Înălţimea Ta! Am adus cu mine o marfă ce nu-şi găseşte asemănare şi nu vreau s-o arăt nimănui, în afară de Măria Ta!
Tarul a dat poruncă să fie lăsată să intre şi, când a văzut pânza, a rămas mut de uimire.
— Cât ceri pe ea? a întrebat ţarul.
— E nepreţuită, tătucă ţar! Ti-am adus-o în dar.
Tarul i-a mulţumit, i-a dat o mulţime de daruri şi a lăsat-o să plece în pace.
S-au apucat să-i facă nişte cămăşi din pânza aceea. Au croit-o, dar nicăieri nu se găsea o croitoreasă care să se încumete să coasă un material atât de fin. În cele din urmă, ţarul a poruncit să fie adusă la el bătrâna care îi dăduse pânza şi i-a spus:
— Ai fost în stare să ţeşi o pânză atât de subţire, trebuie să poţi să faci din ea şi cămăşi!
— Nu eu am tors firul şi nu eu am ţesut pânza, Măria Ta! Este isprava fetei pe care am luat-o de suflet!
— Atunci să-mi coasă ea cămăşile!
Bătrâna s-a întors acasă şi i-a povestit Vasilisei cele întâmplate.
— Ştiam eu că tot la mâna mea va ajunge!
Vasilisa s-a încuiat în camera ei şi s-a apucat de treabă. Nu i-au stat mâinile o dipă şi, în scurt timp, a cusut o duzină de cămăşi. Bătrâna a luat cămăşile şi le-a dus ţarului, iar Vasilisa s-a spălat, s-a pieptănat şi s-a aşezat la fereastră. Stătea şi aştepta să vadă ce-o să se întâmple. Deodată a văzut cum în curtea bâtrânei a intrat un slujitor al ţarului. A venit în cameră şi a zis:
— Ţarul vrea s-o vadă pe iscusita care i-a cusut cămăşile şi s-o răsplătească împărăteşte chiar cu mâna lui.
Preafrumoasa Vasilisa l-a urmat pe slujitor şi s-a arătat faţa ochilor ţarului. De cum a văzut-o, ţarul s-a îndrăgostit nebuneşte de ea.
— Nu! zise el. Această frumoasă este a mea! Nu mă pot despărţi de ea şi vreau să-mi fie soţie.
Ţarul a luat-o pe Vasilisa de mână, a aşezat-o lângă el şi, curând, au făcut şi nunta. Nu peste multă vreme s-a întors tatăl fetei, care s-a bucurat de norocul fiicei sale şi a rămas să locuiască la ea. Vasilisa a adus-o acasă şi pe bătrâna care o luase de suflet, iar păpuşica fermecată a purtat-o în buzunar până la sfârşitul vieţii.