În China trăia odată un student sărac. Numele lui era Mi. Era atât de sărac, că n-avea bani nici măcar pentru o ceașcă de ceai. Mi s-ar fi prăpădit de mult de foame, dacă nu l-ar fi ajutat Stăpânul unei ceainării. Acestuia îi fu milă de sărmanul student și de aceea îi dădu să bea și să mănânce, fără să-i ceară nimic în schimb.
Dar iată că într-o zi, Mi veni la stăpânul ceainăriei și-i spuse:
— Trebuie să plec. Bani n-am să-ți plătesc pentru tot ce am mâncat și am băut la tine. Aș vrea totuși să te răsplătesc pentru ajutorul ce mi l-ai dat. Uită-te’ncoace!
Și spunând aceste cuvinte, studentul Mi scoase din buzunar o cretă galbenă și desenă pe peretele ceainăriei un cocostârc. Cocostârcul părea viu, atâta doar că era galben.
– Cocostârcul acesta, zise Mi, o să-ți aducă de zece ori mai mulți bani decât îți datorez cu. De fiecare dată, când o să se strângă aici oamenii și o să bată de trei ori din palme, cocostârcul o să coboare de pe perete și o sa joace în fața lor. Dar să ții minte un singur lucru: niciodată să nu-l faci să joace pentru un singur om. Și dacă totuși o să se întâmple acest lucru, să știi că pasărea o să joace pentru cea din urmă oară. Și acum, rămâi cu bine!
Rostind aceste cuvinte, studentul Mi se întoarse și plecă.
Stăpânul rămase uimit de cele auzite și se hotărî să încerce. A doua zi, când se adună multă lume în ceainăria lui, îi rugă pe oameni să bată de trei ori din palme. Cocostârcul galben coborî numaidecât de pe perete și începu să joace în fața lor. Și cât de vesele și pline de haz erau jocurile lui! Oaspeții rămaseră încântați; se minunau într-una, scoteau strigăte de uimire și nu-și puteau crede ochilor. După ce sfârși, cocostârcul se urcă din nou pe perete.
Și așa se întâmpla de câte ori se strângea lume.
Vestea despre această minunăție se răspândi pretutindeni. Mulțimea mare de oameni se grămădea în fiecare zi în ceainărie, iar stăpânul se îmbogățea văzând cu ochii. Făgăduiala dată de studentul Mi se împlinea întocmai.
Dar iată că într-o zi intră în ceainărie un dregător bogat. Aruncându-și ochii prin încăpere văzu că de-a lungul pereților ședeau numai țărani și meșteșugari. Se mânie, dregătorul și dădu poruncă să fie aruncați cu toții afară.
Slugile lui se năpustiră cu ciomege asupra oamenilor; aceștia se împrăștiară care încotro și dregătorul rămase singur. El puse în fața stăpânului o grămadă mare de bani și-i porunci să-i arate cocostârcul. Văzând atâta bănet, hangiul uită totul. Bătu de trei ori din palme, cocostârcul coborî în silă de pe perete și nu juca decât un singur joc. Părea posomorit și bolnav. După aceea, se urcă înapoi pe perete și nu se mai clinti de acolo. Dregătorul strigă și amenință, dar nu izbuti să facă nimic.
În aceeași noapte, cineva bătu cu putere la ușa ceainăriei. Stăpânul se duse să deschidă, Și ce să vezi? în fata lui stătea studentul Mi și tăcea. Apoi, Mi scoase din buzunar un fluier, începu să cânte și plecă fără să se mai uite îndărăt. Cocostârcul tresări, coborî sprinten de pe, perete și se luă după dânsul. Din ziua aceea, nimeni nu l-a mai văzut vreodată pe studentul Mi și nici pe cocostârcul galben, cel năzdrăvan.
Spun bătrânii că dacă s-ar ivi pe undeva o asemenea minunăție, atunci ea trebuie să fie a tuturor. Dar atâta timp cât o stăpânește numai un singur om, e ca și cum n-ar fi – ea tot o să se facă nevăzută.
în românește de Angi Petrescu-Tipărescu
Frații Liu (Basme populare chinezești),
Editura Tineretului, București, 1965
