Trăiau cândva doi prieteni nedespărțiți. Unul se numea Kami-Șicibei, iar celălalt Șimo-Șicibei. Odată, cei doi porniră împreună către ținuturi îndepărtate să-și caute norocul. Șimo-Șicibei munci cu sârguință, agonisind bani frumoși. În schimb, Kami-Șicibei nimeri într-o ceată de petrecăreți, pierzându-și vremea fără folos.
Trecură astfel trei ani. Șimo-Șicibei, care se pregătea de întoarcere acasă, își pofti prietenul să meargă cu el. Dar acesta îi răspunse:
— Bucuros aș merge însă, vezi, n-am niciun veșmânt ca lumea pentru drum. Mi s-au prăpădit toate hainele.
Șimo-Șicibei își zise în sine: „Împreună am plecat, împreună trebuie să ne întoarcem. Nu-mi voi lăsa prietenul să sfârșească singur printre străini.”
Și îi dărui lui Kami un rând de haine noi, ba îi mai dădu și ceva bani pe deasupra.
Porniră amândoi către casă. Dar la un popas de munte, prin niște locuri pustii, Kami își ucise prietenul, îi luă toți banii și se întoarse singur în sat. Celor care-l întrebau, le povestea cu mâhnire:
— Îndată ce am ajuns în ținuturile acelea străine, Șimo s-a schimbat atât de mult, încât nu-l mai recunoșteai. S-a dedat cu totul petrecerilor. În toți acești ani, n-a fost în stare să adune măcar banii trebuincioși pentru călătoria de întoarcere. De aceea nici n-a mai vrut să vină cu mine.
Însă rodul jafului nu i-a fost de niciun folos lui Kami. A căzut în patima jocului de arșice și curând a pierdut toți banii furați, până la ultima lețcaie. Așa încât s-a văzut nevoit să plece în căutarea norocului.
Kami porni pe același drum pe care-l străbătuse odinioară. Ajuns în munți, la locul acela de popas unde-și omorâse prietenul, i se păru că aude glasul cuiva:
— Șicibei! Kami-Șicibei!
Kami se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni. „Cine mă strigă oare?” se întrebă el nedumerit. Pesemne că mi s-a năzărit”, își zise și porni mai departe. Dar iată că din nou auzi chemare aceea:
— Șicibei! Kami-Șicibei!
„Ciudate lucruri se mai petrec pe-aici!” își zise el ciulind mai bine urechea. Glasul părea că vine din păduricea de bambuși care creștea chiar lângă drum. Kami se uită cu luare-aminte și printre tulpinile crângului văzu albind un schelet al cărui craniu, cu dinții dezveliți, părea că rânjește.
Numaidecât, țeasta aceea golașă începu să grăiască:
— Bun venit, prietene drag! Demult nu ne-am mai văzut noi doi… Nu te speria, sunt același Șimo pe care l-ai ucis acum trei ani, luându-i banii agonisiți cu trudă și sudoare. Zi de zi te aștept de-atunci, plin de nerăbdare. Și iată că astăzi dorința mi s-a împlinit. Nici nu știi ce bucuros sunt!
Înspăimântat, Kami-Șicibei voi s-o ia la fugă, dar scheletul îl apucă strâns cu mâna-i osoasă de poalele veșmântului:
— Hei, unde te duci? Încotro ai pornit-o?
— Mi-am pierdut toată averea și plec iarăși către ținuturi depărtate, să adun ceva parale. Dă-mi drumul, sunt grăbit!
— Vasăzică, asta era! spuse Șimo. Pe când trăiam, și mie mi se întâmpla să rămân fără bani: te voi lăsa fără ajutor la necaz. Uite ce m-am gândit: eu voi dansa, iar oamenii se vor îmbulzi să mă vadă, plătindu-ți pentru asta. Vei câștiga o mulțime de bani. Ce zici, primești? Pune-mă într-o ladă și ia-mă cu tine. Eu nu beau, nu mănânc, nu va trebui să cheltuiești nimic hrana sau cu îmbrăcămintea mea. Unde mai găsești asemenea tovarăș neprețuit? Sau poate te îndoiești de măiestria mea de dansator… Ia privește colea!
Și pe dată scheletul se ridică de jos și începu să țopăie, sunându-și oasele. Mâinile și îi zvâcneau cu repeziciune, sărea plin de iscusință și făcea tumbe.
— Ei, ce zici, Șicibei? Dacă vreau, pot să dansez și mai strașnic. Ție nu-ți rămâne decât să bați din palme. Vom câștiga bani frumoși împreună. Merită să-ți dai și sufletul pentru asemenea trebușoară!
Și astfel, scheletul izbuti să-l convingă pe fostul său prieten. „Într- adevăr, s-ar putea să mă îmbogățesc din asta”, își zise Kami, primind învoiala.
De-atunci, Kami începu să arate pretutindeni dansul scheletului. Oamenii veneau cu duiumul, plăteau și se minunau. Vestea despre scheletul dansator se împrăștie până departe, prin orașe și sate, până când, în cele din urmă, ajunse și la urechile prințului stăpânitor.
Kami-Șicibei fu poftit la palatul prințului. Acesta stătea în jilțul său din marea sală de primire, așteptând reprezentația. Kami scoase scheletul din ladă și-i porunci:
— Dansează!
Dar acesta nu se mișcă.
Chipul lui Kami-Șicibei aci roșea, aci pălea. Bătu din palme, cântă, dar totul rămase în zadar. Până la urmă, înfuriat peste măsură, începu să lovească scheletul cu un bici. În clipa aceea scheletul se ridică în picioare, se apropie de prinț și îngenunche în fața lui:
— Milostive principe, grăi Șimo, eu am dansat atâta vreme numai și numai ca să pot ajunge în fața măriei-tale. Află că acest om m-a ucis mișelește la un popas din munți, ca să mă fure.
Prințul rămase uluit.
— Multe minuni se mai petrec pe lume! spuse el. Legați-l îndată pe ucigaș și faceți cercetări.
Străjerii îl legară fără zăbavă pe Kami. Acesta își recunoscu vina și fu răstignit.
Iată ce s-a întâmplat în vremurile de odinioară.