Trăia odată un sculptor plin de gingășie și îndemânare, însă nimeni nu auzise de el și nici nu voia să-i cumpere statuetele cioplite cu meșteșug. Sărăcia îl împovăra tot mai tare.
Într-o zi, pe când ședea în grădină mâhnit și îngândurat, sculptorul văzu o șopârlă jucând în alb. Solzii ei străluceau la soare ca argintul și coada i se răsucea mlădioasă ca un arc. Privi multă vreme, ca vrăjit, mica și încântătoarea vietate. În cele din urmă se hotărî s-o sculpteze. Luă un cocoloș de lut, modelă cu migală tiparul și-l turnă în argint.
Da, se pare că e într-adevăr un lucru frumos, își spuse și încredință șopârla de argint plină de podoabe, spre vânzare.
Nici măcar o zi nu rămase statueta în prăvălia neguțătorului.
Cumpărătorii începură curând să dea năvală; fiecare râvnea să aibă o șopârlă de argint și nu mai prididea cu lucrul. Faima statuetei se răspândise pretutindeni, cu toții o socoteau o minunată operă de artă. Sculptorul deveni cunoscut și prețuit; norocul îi zâmbise, ducea acum un trai îmbelșugat. Oricâte șopârle de argint ar fi turnat, niciuna nu rămânea nevândută.
Se petrecea însă un lucru de mirare. De câte ori artistul ieșea în grădină, vara sau iarna, șopârla i se arăta în același loc, pe aceeași piatră albă, jucându-se la fel de grațioasă și-n toiul arșiței ca și pe frigul aspru, când totul în jur era acoperit de zăpadă.
Își frământa mintea fără să priceapă. Deodată înțelese tulburat că șopârla argintie i se arătase lui, că pentru ochii celorlalți oameni ea rămâne mereu nevăzută. Îl cotropi o neliniște adâncă.
Liniștea se prefăcu în groază dinaintea acestei plăsmuiri nefirești, în cele din urmă, făcându-și curaj luă o piatră și omorî șopârla.
Numai că din clipa aceea sculpturile lui își pierdură cu totul frumusețea, farmecul acela negrăit. Păreau șterse și lipsite de viață acum, și nu mai atrăgeau privirile nimănui. Oamenii nu mai voiau să cumpere șopârlele lui de argint, în scurtă vreme sculptorul fu uitat de toți și se pomeni la fel ca odinioară, sărac și nefericit.