de Edmondo de Amicis
De azi dimineaţa îmi place şi profesorul nostru de acum. Pe cand intram în clasa, unde el se şi afla pe catedra, şcolari de-ai lui, de acum un an, trecand pe la uşa clasei noastre, se opreau puţin, ca sa-l salute.
— Buna ziua, domnule profesor!
— Buna ziua, domnule Perboni! Unii chiar intrau, îi strangeau mana şi fugeau repede. Se vede ca ei îl iubesc şi ca s-ar întoarce bucurosi la dansul. El le raspundea:
— Buna ziua! Strangea mainile ce i se întindeau, dar nu se uita la nimeni, şi ramanea serios dupa fiecare salutare; dunga de pe frunte i se adancea şi mai tare; sta întors spre fereastra, uitandu-se la acoperişul casei din faţa; în loc de a se bucura de acele saluturi, parea ca se simţea mahnit.
Dupa aceea se uita cu bagare de seama la fiecare din noi. Se pogorî de pe catedra şi ne dicta plimbandu-se printre banci. Vazand pe un copil roşu la faţa şi cu chipul plin de bubuliţe, înceta îndata de a mai dicta, se opri, apuca obrazul baiatului cu mainile, îl privi adanc, îl întreba ce are şi-i pipai fruntea, ca sa vada daca arde.
În timpul acesta, un baiat, care statea la spatele lui, se ridica şi începu sa se strambe la el. El se întoarse fara de veste, baiatul se opri repede şi-şi pleca uşor capul, aşteptandu-şi pedeapsa. Profesorul îi puse o mana pe cap şi îi zise numai atat:
— Sa nu mai faci aşa! Apoi se sui iar pe catedra şi începu sa dicteze. Cand sfarşi de dictat, se uita catva timp la noi fara a vorbi şi apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, dar bland: -Ascultaţi, copii! O sa petrecem un an împreuna, sa ne silim în toate chipurile, ca sa-l petrecem bine. Învaţaţi şi fiţi buni! Eu n-am familie! Voi sunteţi familia mea! Acum un an traia înca biata mea mama: a murit şi ea. Am ramas singur! Va am numai pe voi pe lumea aceasta! Nu mai am alta dragoste, alt gand, decat al vostru! Fiţi voi copiii mei! Eu va iubesc; iubiţi-ma şi voi pe mine! N-aş dori sa ma vad silit ca sa pedepsesc nici macar pe unul din voi. Arataţi-mi ca sunteţi baieţi de inima. Şcoala noastra sa fie o familie; voi sa fiţi mangaierea şi fala mea. Nu va cer sa-mi fagaduiţi acestea prin vorbe; sunt sigur ca în inima voastra fiecare din voi a şi raspuns „da”; de aceea va şi mulţumesc!
Tocmai atunci intra portarul, ca sa sune sfarşitul orei. Ieşira cu toţii în linişte. Baiatul care se strambase la spatele profesorului, se apropie de el şi îi zise cu sfiala:
— Iertaţi-ma, domnule profesor! Profesorul îl saruta pe frunte şi-i raspunse:
— Du-te, fatul meu!
