Odată, preotul unui mic templu dintr-un sat de munte plecă după treburi, lăsând templul în grija tânărului său învățăcel. Nu după multă vreme începu să plouă cu găleata. Un enoriaș veni în fugă, rugându-l pe învățăcel:
— Dacă nu vă e cu supărare, împrumutați-mi umbrela voastră. M-a apucat ploaia pe drum.
Fără multă vorbă, învățăcelul îi dădu omului bunătatea de umbrelă, pe care preotul n-o folosise niciodată.
A doua zi, preotul fu chemat să citească o rugăciune la căpătâiul unui răposat. Ca un făcut, cerul se întunecase iarăși și ploaia stătea gata să înceapă. Preotul se uită la cer și zise:
— Băiete, dă-mi umbrela mea cea nouă.
Învățăcelul mărturisi că a împrumutat-o unui enoriaș.
— Mare prostie ai făcut! îl certă preotul. Altă dată născocește și tu ceva; de pildă, să spui că ai pus-o la soare să se usuce, că a venit un vârtej care i-a rupt tijele făcând-o ferfeniță, iar acum nu mai e bună de nimic și zace într-un ungher prăfuit al podului.
Zicând acestea, preotul își puse deasupra glugii o pălărie mare, împletită, își luă pe umăr mantaua veche și porni la drum bombănind supărat.
După câteva zile, învățăcelul rămase iarăși singur, să păzească templul. Și iată că veni un om care-i spuse:
— Ce zi însorită e azi! Am plecat să-i fac o vizită fiicei mele, pe care n-am mai văzut-o demult. Dar din păcate locuiește tare departe și am de bătut cale lungă. Milostivește-te și împrumută-mi calul vostru.
Învățăcelul își aduse aminte de povața preotului și îi răspunse:
— Nu te supăra, prietene, însă deunăzi am lăsat căluțul nostru să pască la soare și deodată s-a stârnit un vârtej care i-a rupt coastele și i-a făcut pielea ferfeniță. Acum nu mai e bun de nimic și zace într-un ungher uitat al podului.
Săteanul făcu ochii mari:
— Ia te uită ce întâmplare ciudată! îngână el și plecă dând din cap buimăcit.
Aflând întâmplarea, preotul îl certă pe învățăcel cu și mai mare asprime:
— Ce ți-a venit să îndrugi asemenea prostii? Cum se poate asemui calul cu umbrela? Trebuia să spui că acum câteva zile căluțul nostru a mâncat mătrăgună și a turbat. Azvârle rău din picioare, încât și le-a rupt, ba încă și-a frânt și șira spinării, iar acum zace în grajd și nu se mai poate ridica.
Mai trecură trei zile. Preotul tocmai stătea în pat și se odihnea, când veni sluga unui bogătaș, care-i spuse învățăcelului:
— Stăpânul meu îl roagă pe preot să poftească până la noi acasă, spre a sluji la un praznic.
Învățăcelul răspunse:
— Acum câteva zile preotul a mâncat mătrăgună și a turbat de tot. Atâta s-a zbătut și a dat din picioare, până și le-a rupt, ba încă și-a fărâmat și șira spinării. Acum zace în grajd și nu se poate ridica.
Preotul auzi și rămase mut de uimire. Sări din pat ca ars și începu să-l plesnească pe învățăcel peste cap:
— Altădată să nu mai asemui un preot cu o mârțoagă, făcându-l de râs înaintea enoriașilor.