Într-un templu din satul Titosa slujea un predicator zgârcit și lacom. El niciodată nu-i dădea slugii dulciuri, ci le mânca singur, dar, trebuie spus, că slugii îi plăceau tare mult dulciurile.
Odată, predicatorul primi din partea sătenilor miere proaspătă și aromată. Predicatorul puse mierea iute într-un borcan, iar borcanul îl așeză într-un loc ascuns, în altar. Și firește că slugii nu-i dădu nici măcar să guste.
Într-o zi, predicatorul trebui să plece de-acasă și fu nevoit să lipsească o zi întreagă. La plecare, îi spuse slugii:
— Fii atent, aici în altar am un borcan cu o otravă cumplită. Ea seamănă la gust cu mierea. Dacă guști din această otravă vei muri.
Abia plecă predicatorul că sluga desfăcu borcanul și mâncă toată mierea. Iar când în borcan nu mai rămăsese nimic, se sperie și începu să se gândească, cum să-l păcălească pe predicator. Se gândi în fel și chip. Luă ceașca preferată a predicatorului, o sparse, presără cioburile prin cameră, se acoperi cu pătura și începu să aștepte. Predicatorul se întoarse seara târziu. În cameră era întuneric. Predicatorul strigă supărat:
— Ei, slugă, unde ești? De ce n-ai aprins felinarul?
Dar sluga gemea sub pătură:
— Iartă-mă, tată predicatorule! Mor. Sfârșitul mi-e pe-aproape. Citește-mi repede rugăciunea!
Speriat, predicatorul întrebă:
— Ce-i cu tine? Ce ți s-a întâmplat?
— Mă simt vinovat în fața ta, tată predicatorule. Azi, stăteam pe dușumea și spălam ceașca ta preferată, dar deodată a sărit motanul și m-a lovit peste mână. Eu am scăpat ceașca, iar ea s-a spart. Acum nu mi-a mai rămas decât să mor. Am luat din altar otrava și am golit borcanul. Ah! simt cum otrava s-a revărsat prin mine, Ah? mi-e tare rău! Citește-mi te rog rugăciunea, spuse sluga, gemând tot mai tare.
Predicatorul înțelesese că sluga l-a înșelat, dar nu-i putea spune nimic. Și așa rămase el fără miere și păcălit.
*
Predicatorul lipsi din nou de-acasă. Sluga ațipise lângă ușă. Deodată se auzi o bătaie în ușă. Sluga deschise și văzu pe bătrânica din vecini cu o legăturică în mână.
— Azi e sărbătoare. Dă-i asta părintelui predicator, spuse vecina și-i întinse slugii legăturica.
Abia plecă bătrâna că sluga se și repezi să ducă legăturica la nas; de-acolo venea un miros cald și ademenitor. „Dacă-i voi da legăturica lacomului predicator eu nu voi ști ce-i înăuntru – se gândi sluga. Mai bine mă uit acum.”
Sluga desfăcu legăturica. Într-o năframă era un coșuleț cu lipii calde. Cu precauție, scoase o lipie și mâncă, apoi mai scoase una și o mâncă și pe aceea, apoi pe-a treia și treptat mâncă toate lipiile. Când nu mai rămăsese niciuna, sluga își puse mâinile în cap:
„M-am nenorocit! Ce să mă mai fac?”
Se gândi, ce se gândi, apoi înfășură coșulețul în năframă și fugi cu el în templu. Legăturica o puse la picioarele statuii zeului Amida, iar firimiturile de la lipii le duse la buzele zeului. Apoi se întoarse acasă, se așeză la locul lui, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Îl așteptă pe predicator. Întorcându-se, predicatorul își întrebă sluga:
— A venit cineva aici în lipsa mea?
— Da. A trecut vecina. Fiind sărbătoare, ți-a adus ceva într-o legăturică.
— Unde este legăturica?
— Am dus-o în templu și am pus-o la picioarele lui Amida.
— Ai procedat foarte bine!
Predicatorul s-a îndreptat spre templu și, într-adevăr, la picioarele lui Amida a găsit legăturica. Gândindu-se puțin, desfăcu legăturica și văzu că era goală, iar pe fundul ei mai erau niște firimituri.
— Tu ai mâncat totul, strigă supărat predicatorul.
Sluga veni în fugă, privi coșul gol și se prefăcu tare mirat.
— Ei, drăcie, n-aș fi crezut niciodată! spuse el și arătă spre statuia zeului. Priviți, părinte, Amida a crezut că această legăturică i-a fost adusă lui și a mâncat-o! Vedeți, i-au rămas firimiturile pe buze!
— Drac împielițat, tu mi-ai mâncat lipiile!
Predicatorul, înfuriat la culme, lovi statuia cu toiagul în cap. Statuia începu să sune: „E-el, e-e-el!” Predicatorului i se păru că statuia spune: „El”, „el”. Furios, se răsti din nou către slugă:
— Auzi, Amida spune „el”, „el”. Înseamnă că tu ai mâncat lipiile. Ce ai de spus?
Sluga dădu din umeri:
— Amida va recunoaște. Trebuie să-l speriați. Permiteți-mi să-l fac să vorbească.
Sluga alergă și luă ceainicul cu apă fiartă, începu să toarne apa pe capul zeului și începu să-l certe:
— Am spus adevărul? Lipiile au fost aici sau n-au fost?
De aproape se auzi apa gâlgâind: „Ost, ost, ost” – căci ea se scurgea tocmai de pe capul statuii pe dușumea.
— Ei, v-ați convins? întrebă sluga. Iată-l, a recunoscut: „A fost, a fost, a fost!”
Predicatorul dădu din cap, oftând, și se duse la culcare flămând.
*
Odată, în timpul unei ploi torențiale, predicatorul plecă de-acasă, iar sluga rămase singur. În ușă bătu un țăran. Ploaia îl surprinsese pe drum și el era ud leoarcă Țăranul îl rugă să-i împrumute umbrela, căci avea drum lung de făcut. Sluga îi dădu umbrela cea nouă a predicatorului, abia cumpărată din oraș. Țăranul luă umbrela mulțumi și plecă. Seara, predicatorul se întoarse acasă și, ca întotdeauna, întrebă dacă nu l-a căutat cineva în timpul în care a lipsit de acasă.
— A fost un țăran care m-a rugat să-i dau umbrela.
— Și i-ai dat-o?
— Desigur.
— De ce i-ai dat-o? se supără zgârcitul. Nu trebuia să i-o dai!
— Cum era să nu i-o dau, dacă ploua cu găleata?
— Trebuia să-i spui că umbrela e stricată. Mai trebuia să-i spui că am ținut-o prea mult la soare, pielea a crăpat și am aruncat-o în cămară.
— Altă dată voi ști ce să spun, răspunse sluga.
Peste câteva zile veni un alt țăran. Predicatorul era în templu, iar sluga, pe-afară. Țăranul se adresă direct slugii:
— Astăzi vremea este bună. Trebuie să trec peste munți la fiica mea și calul meu șchioapătă. Oare îmi va da predicatorul calul său?
— Nu, răspunse sluga. Nu ți-l va da. El spune că acesta a stat prea mult la soare, pielea a crăpat și l-am aruncat în cămară.
Predicatorul, aflându-se în templu, auzi toată discuția. Și abia plecă țăranul că și alergă în curte și începu să-și certe sluga:
— Spui numai prostii. Calul nu-i umbrelă! Trebuia să spui că ieri calul a mâncat măselariță, a sărit toată ziua ca un turbat, și-a rupt picioarele și acum zace în grajd.
— Prea bine, răspunse sluga. Pe viitor voi ști ce să spun.
Peste câteva zile, în sat muri un om bogat. Rudele răposatului veniră să-l cheme pe predicator. Întâlniră sluga în curte și îi spuseră:
— Avem acasă un mort. N-ar putea oare să vină predicatorul, să facă slujba de înmormântare?
— Nu poate, răspunse sluga. Ieri, predicatorul a mâncat măselariță, a sărit toată ziua ca un turbat, și-a rupt picioarele și acum zace în grajd.
— Nouă nu ne trebuie un asemenea predicator – spuseră rudele mortului și făcură calea întoarsă, nu înainte de a-l ocări pe acesta în gura mare, ca să afle toată lumea că la un astfel de om nu merită să bați drumul.
Repovestită de George Sâmpetrean
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 25, 1983 [p. 197- 202]