A fost o dată ca niciodată un maestru de scrimă numit Shoken. În casa sa mai locuia, pasămite, un imens șobolan care tare își mai făcea de cap. I se plimba pe sub nas chiar și-n plină zi. Între-o zi, ce se gândi maestrul! Să-și închidă pisica în camera unde viețuia șobolanul, da’ de aceasta va prinde obrăznicătura și-i va da de capăt!
Însă se întâmpla că șobolanul sări pe botul motanului și-l mușcă atât de tare, încât acesta abia se salvă, scoțând mieunături sfâșietoare. Stăpânul, cât ce văzu acestea, dădu repede fugă să găsească alte pisici din vecini, motani vajnici de li se dusese vestea, și îi aduse și pe aceștia în camera cu pricina. Șobolanul era acolo, la post, ghemuit într-un colț al camerei și, cum se apropia un motan, cum se repezea la el, îl mușca și-l obliga să fugă cu coada între picioare. Părea atât de grozav, încât nici-un viteaz din neamul pisicesc nu se mai încumeta să-l atace. Stăpânul se făcu atunci foc și pară și, de mânios ce era, hotărî să se pună el-însuși la pândă. Însă, cât era el de trecut prin ale războaielor și cât era de priceput în meșteșugul armelor, tot nu răzbi să prindă șoarecele care era tare viclean și iute și îi scăpa de sub fiecare lovitură. În iureșul vânătorii, maestrul fandă și sparse cele două uși SHOK și KARAK AMIS.
Dar șoarecele sări în aer rapid precum strălucirea unei săgeți în zbor și evită toate capcanele, iar la sfârșit îi sări drept în fața și-l mușcă. Șiroind de sudoare, maestrul se dusese umilit la servitorul său și îi spuse: „Am auzit că peste șapte țări și șapte mări se află motanul cel mai curajos din lume. Du-te de-l caută și să mi-l aduci aici cum îi știi”. Servitorul plecă peste șapte țări și șapte mări, căută în stânga și în dreapta, făcu ce făcu și duse la bun sfârșit porunca.
Motanul cel vestit se afla acum în fața maestrului. Nu părea a se deosebi de ceilalți la înfățișare, nu părea nici mai aprig la minte, nici deosebit de iute. Maestrul de scrimă nu-și făcea mari speranțe privindu-l.
Cu toate acestea, deschise binișor ușa în lături și-l lasă să treacă. Motanul păși liniștit, încet ca și cum nimic deosebit nu l-ar fi așteptat. Dar, în aceeași clipă, în partea cealaltă a camerei șobolanul tresări de spaimă, apoi se ghemui și rămase nemișcat. Motanul se apropie tot mai mult, cu pas lent, apucă liniștit șobolanul în gură și-l duse maestrului.
Seara, pisicile înfrânte de șobolan făcură sfat în casa lui Shoken. Oferiră cu respect locul de onoare bătrânului motan care repurtase încă o victorie în viața sa, îngenuncheară umile în fața lui și îi spuseră:
— Noi trecem drept motani viteji și buni vânători. Ne-am antrenat, ne-am ascuțit ghearele pentru a prinde orice fel de șoarece, șobolan sau chiar nevăstuici și vipere. Nu am putut gândi niciodată că poate să existe un șobolan atât de puternic.
Prin ce artă, maestre, l-ați putut învinge atât de ușor? Nu învăluiți în mister metoda dumneavoastră, ci spuneți-ne și nouă secretul.
Bătrânul motan începu a râde, și râse și râse, iar la urmă le vorbi astfel:
— Voi, tineri motani, sunteți, de bună seamă, foarte puternici. Dar ați rătăcit pe o cale greșită. Iată de ce sunteți înfrânți de câte ori găsiți ceva neașteptat. Dar, rogu-vă, povestiți-mi și mie cum v-ați antrenat Măriile Voastre.
O pisică neagră ieși în fața și începu:
— Eu sunt născută într-o familie vestită în vânătoare de șobolani. Am hotărât, deci, să urmez această cale. Pot sări ziduri înalte de doi metri. Pot să mă strecor în găuri atât de mici, încât numai un șobolan ar mai reuși să între. Încă din copilărie m-am antrenat la toate acrobațiile. Chiar și pe jumătate adormit și încă amețit de somn, când văd un șobolan tropăind pe grinda-hop, l-am prins. Dar șobolanul de astăzi era ceva ce n-am mai văzut, era prea puternic. Am suferit cea mai groaznică înfrângere din viața mea. Mi-e rușine!
Bătrânul spuse:
— Ceea ce ai exersat tu în timpul antrenamentelor era doar tehnica (SHOSA – doar talentul fizic). Spiritul tău era ocupat cu întrebarea: „Cum să înving?”. Așa ești prins de dorința de a ajunge repede la capăt. Când cei bătrâni predau „tehnica”, o făceau doar pentru a arăta un aspect al căii (MICHISUJI). Tehnica lor era simplă, dar cuprindea cel mai mare Adevăr. Lumea de azi nu se mai preocupă decât de tehnică. S-a descoperit că aceasta corespunde formulei: DACĂ FACI AȘA ȘI AȘA, AJUNGI AȘA ȘI AȘA. Și ce rezulta? Numai abilitate. Sacrificând calea tradițională în favoarea inteligenței și spiritului de competiție, ajungem să epuizăm tehnica. Nu se poate trece mai departe. Așa se întâmplă întotdeauna când ne servim numai de intelect. Inteligentă este, într-adevăr o funcție a spiritului, dar, dacă nu se sprijină pe Cale și nu dorește decât a ști să execute, ea devine începutul greșelii, devine un rău. Reîntoarce-te în tine însuți și găsește calea cea dreaptă.
Se ridică mai apoi un motan tigrat și-și începu povestea:
— Arta cavaleriei depinde numai și numai de spirit, asta este credința mea. În consecință am exersat pentru a avea această putere (KI NO WONERU) dintotdeauna. Cred că spiritul meu e „dur ca oțelul”, liber și încărcat de spiritul „KI”, ce umple cerul și pământul (MENCIUS). Dacă văd dușmanul, acest spirit puternic îl învăluie și de dinainte victoria este mea. Înaintez după cum îmi dictează situația în acel moment. Mă reglez pe „tonul” adversarului, îl hipnotizez și-l dirijez unde vreau, la stânga sau la dreapta, îi prevăd toate tertipurile. Eu nu mă ocup de tehnica propriu-zisă. Ea vine de la sine. Un șobolan care fuge pe grindă, numai ce-l privesc fix și deja îmi pică în gheare. Dar acest șobolan misterios a apărut făr’ a prinde formă și s-a dus fără a lasă urme. Ce înseamnă asta? Nu știu.
Bătrânul îi răspunse:
— Tu te-ai căznit să obții efectul produs de marea forță care umple cerul și pământul. Dar nu ai câștigat decât o energie a minții și nu ceea ce se câștigă din bine, din ceea ce merită numele de bun. Simplul fapt de a avea conștiința forței cu care tu ai vrea să câștigi lucrează împotriva victoriei tale. Eul tău e în joc. Dacă cel al adversarului e mai puternic, ce se întâmplă? Dacă vrei să-ți învingi adversarul prin superioritatea forței tale, el ți-o va opune pe a lui. Îți imaginezi că numai tu ești mare și tare și ceilalți sunt neajutorați? Cum ar trebui să ne comportăm când există ceva imposibil de învins, care are cea mai puternică voință din lume, superioară celei pe care o deții dominantă? Iată întrebarea! Ceea ce simți în tine ca „liber”, „dur ca oțelul” și „umplând cerul și pământul” nu este marea forța (KI NO SHO), ci doar reflecția ei în tine. Asta înseamnă că e propriul tău spirit. Doar umbra marelui spirit. Fără îndoială că trece drept marea, vasta energie. În realitate este cu totul altceva. Spiritul de care vorbește Mencius este puternic pentru că este în permanență luminat de o mare luciditate. Spiritul tău nu obține forța decât în anumite condiții. Forța ta și cea despre care vorbește Mencius au origine diferită. Ele sunt tot atât de distincte precum cursul etern al unui fluviu (ca Yangtze Kiang, de exemplu) și creșterea subită a apelor sale peste noapte. Care este, deci, spiritul pe care trebuie să-l păstrăm atunci când ne găsim în fața unui lucru de neînvins cu vreo forță spirituală întâmplătoare (KI SEI)? Iată întrebarea! Un proverb zice: „UN SOBOLAN ÎN PERICOL DE MOARTE SARE CHIAR ȘI ASUPRA PISICII”.
Dacă dușmanul e în pericol de moarte, nu mai depinde de nimic. Își uită viața, nefericirile, se uită pe sine e liber de orice victorie sau înfrângere. Nu mai are deloc intenția să-și asigure în viitor existența. De aceea voința sa e de fier. Cum să triumfi asupra lui cu o forță spirituală pe care ți-ai atribuit-o singur?
Atunci o bătrână pisica gri înaintă și grăi:
— Da, într-adevăr aveți dreptate. Forța minții, oricât de tare ar fi, are ea însăși o formă (KATASHI). Ceea ce are o formă, cât de mică, se poate prinde. Iată de ce eu mi-am exersat de mult timp sufletul (KOKORO: forța inimii). Eu nu posed forța care domină adversarul (SEI – ca motanul dinainte). Eu nici nu mă lupt (cum făcea prima pisică). Eu mă împac cu adversarul meu, devin una cu el și nu-i opun niciun fel de rezistență. Dacă e mult mai tare ca mine, cedez pur și simplu și fac, pe scurt ceea ce dorește. Arta mea constă în „a prinde pietrele din zbor cu un voal care flutură”. Un șobolan care vrea să mă atace, oricât de puternic ar fi, nu găsește nimic asupra căruia să se arunce, nimic în ce să-și înfigă ghearele. Dar șobolanul de azi nu a intrat în jocul meu și gata. Venea și plecă, insesizabil, ca și Dumnezeu. Încă așa ceva n-am mai văzut.
Motanul cel bătrân atunci spuse:
— Ceea ce numești tu împăcare nu vine din Ființa și nici din marea Natură. Este o împăcare artificială. În mod conștient vrei să scapi astfel de agresivitatea inamicului fiindcă, chiar fugitiv, tu te gândești la ea, iar el își dă seama. Dacă în această stare de spirit te
prefaci a fi „conciliant”, nu faci decât să semeni dezordine în spiritul tău întors spre atac. Precizia intercepției și acțiunii tale are de suferit. Tot ceea ce faci cu intenție reduce vibrația primitivă ce acționează în secret, vibrația marii Naturi, și împiedica cursul spontan al mișcării. De unde să mai vină atunci vreo acțiune miraculoasă? Când nu te mai gândești la nimic, când nici nu vrei și nici nu faci nimic, ci te abandonezi, tu și mișcarea ta, la vibrația Ființei (SZIZEN NO KA), doar atunci vei ajunge să nu ai formă. Nimic nu mai poate sta împotriva ta ca „contra-forma” și atunci nu mai există niciun dușman care să-ți reziste.
Să nu credeți că antrenamentele voastre au fost inutile. Totul și fiecare lucru poate fi un aspect al căii.
Tehnica și calea pot fi unul și același lucru. Atunci marele spirit, „Atotputernicul”, este deja prezent, se manifestă în acțiunile corpului. Forța marelui spirit (KI) servește creatură umană (ISHI). Cel care are libertatea KI-ului poate face față la orice, corespunzând libertății infinite. Dacă spiritul tău e unificat, chiar dacă nu angajezi vreo forță în luptă, el nu se sparge nici lovindu-se de piatră, nici lovindu-se de aur. Există o singură condiție: nu trebuie să fie nici cea mai mică urmă a conștiinței eului propriu, aceasta nu trebuie să între în joc, astfel totul se strică. Dacă ne gândim un singur moment la acest eu, totul devine artificial. Aceasta nu mai provine din Ființa, din vibrația primordială a corpului primit de Cale (do-tai). Atunci adversarul nu va mai fi supus voinței tale. Îți va rezista și el. Ce metodă sau ce artă trebuie atunci folosită? Când ești într-o anumită stare, dezlegat de orice rațiune (MUSHIN), când acționezi neacționând, fără intenție și fără artificiu, în acord cu marea natură, doar atunci ești pe calea cea bună. Uită, deci, orice intenție, exersează-te în absența intenției și lasă lucrurile să se facă prin Ființă. Această cale este fără sfârșit, nesecată.
Bătrânul motan mai adaugă ceva uimitor:
— Să nu credeți cumva că v-am spus ceva foarte înțelept. Cu mult timp în urmă trăia în satul vecin – și mai trăiește și astăzi, dacă n-o fi murit – un bătrân motan. Dormea toată ziua. Nu se vedea nimic la el care să aducă a putere spirituală. Zăcea acolo ca un buștean. Nimeni nu-l văzuse vreodată prinzând un șobolan. Dar nici nu se văzuse vreodată vreunul în locul în care trăia el sau prin împrejurimi. Și, în orice loc s-ar fi dus, nu mai era picior de șobolan. Într-o bună zi i-am făcut o vizită și l-am întrebat cum era posibil așa ceva. N-am primit niciun răspuns. I-am pus de trei ori aceeași întrebare… iar el păstra aceeași tăcere. Și nu era că n-ar fi vrut să răspundă; părea că nu știe ce să spună. Atunci am înțeles: cel care știe nu vorbește, cel care vorbește nu știe. Acea pisică uitase totul: pe el însuși, lucrurile dimprejur. Devenise un „nimic”. Atinsese stadiul cel mai înalt al
lipsei de intenție. Putem spune că a găsit calea divină a cavalerilor: a învinge fără să omori. Eu sunt încă mult în urma lui.
Shoken auzi totul ca prin vis. Se apropie, se înclină în fața bătrânului motan și spuse:
— Iată că a trecut mult timp de când exersez arta scrimei, însă nu am ajuns la sfârșitul căutărilor mele. Am auzit părerea domniei tale și cred că am înțeles adevăratul sens al drumului meu. Totuși, vă implor, mai spuneți-mi ceva din secretul dumneavoastră.
Atunci motanul cel bătrân zise:
— Cum aș putea s-o fac? Nu sunt decât un animal și șobolanul este hrana mea. Cum aș putea să știu ceva despre lumea oamenilor? Eu știu doar atât: sensul artei scrimei nu este doar de a învinge un adversar. Este o artă prin care, într-un moment anume, se atinge marea lumină, lumina principiului morții și al vieții (SEISHI WO AK IRAK I NI SURU). În timpul practicii tehnice, un adevărat cavaler ar trebui să se întrețină în exercițiul spiritual al acestei lumini. Pentru aceasta trebuie, înainte de toate, să aprofundeze studiul principiului ființării atât a morții cât și a vieții, al ordinii morții (SHI NO RI). Va ajunge la marea lumină spirituală numai acela liber de orice l-ar putea întoarce din Drum (KEN KYOKU – departe de centru), mai ales de orice gând definitoriu. Dacă ființa este lăsată fără piedici, dincolo de orice eu și de orice lucru, ea poate, când ar avea o importanță, să se manifeste în toată libertatea. Dar dacă inima dumneavoastră se atașează, fie și o clipă, la orice-ar fi, Ființă e prizonieră. Facem din ea ceva stabil în sine. Iar dacă ea a devenit ceva stabil, există și un ego stabil în sine și există și ceva care i se opune. Atunci doi stau unul în fața celuilalt și luptă pentru a supraviețui. Dacă este așa, minunatele funcții ale Ființei, capabile de a face față oricărei schimbări, sunt frânate. Capcana morții se închide, se pierde lumina specifică a Ființei. Cum ar fi posibil, într-o asemenea dispoziție, să întâlnești un adversar, păstrând o atitudine dreaptă și privind victoria și înfrângerea în fața? Chiar victoria ar deveni o simplă întâmplare, fără raportare la adevărata artă a scrimei.
A fi liber de toate nu înseamnă totuși un Vid. Ființa în sine nu are natură proprie. E dincolo de orice formă, cu atât mai puțin ar acumula ceva în sine însăși. Dacă o reține ceva, orice-ar fi, fie și pentru o clipă, marea forță rămâne prinsă și echilibrul energiilor care curg în mod natural de la începuturi este pierdut. Dacă Ființa e reținută, cât de puțin, energia sa nu mai elibera, energia sa nu se mai răspândește fără obstacole în toată plenitudinea. Când echilibrul care se naște din Ființă e pierdut, fie într-o direcție, fie în alta, forța să fie inundă, fie stă să sece. Dacă inundă se naște prea multă energie și nu se mai poate opri. Dacă e insuficientă, acțiunea spiritului devine slabă. La momentul oportun nu mai este în măsură să domine acțiunea.
Ceea ce numesc eu a fi eliberat de lucruri nu este nimic mai mult decât aceasta: să nu acumulezi nimic, să nu te sprijini pe nimic. Atunci nu va mai exista nici subiect, nici obiect. Nici „eul”, nici „contra-eul”. Dacă se întâmplă ceva, se face fața întâmplării inconștient și nu va rămâne nicio urmă. În „EK I” (Cartea Schimbărilor) stă scris: „Fără gânduri, fără acțiune, fără mișcare, cu totul și cu totul liniștit”. Este singurul fel de manifestare în Ființă și în legile tuturor lucrurilor a interiorului în cea mai deplină inconștiență și, la sfârșit „de a deveni una cu cerul și pământul”. Cel care va face și va înțelege astfel arta scrimei este aproape de adevărul căii.