Pe malul Niprului cel cu ape argintii, pe nişte mândre coline, se înălţa străvechiul Kiev — oraşul cel mai frumos şi cel mai bogat dintre toate oraşele ruseşti.
Veacuri de-a rândul au trăit în acest oraş oameni ruşi. Cu toţii lucrau, ogorul îl arau, pânza o ţeseau, la sărbători în hore jucau şi bragă pregăteau.
Iar fetele, kievlencele, când începeau să împletească, după datină, coroniţe din flori de câmp şi apoi, împodobindu-se cu aceste coroniţe, porneau cântând, în zi de primăvară, spre Niprul cel cu ape argintii, cine le vedea nu ştia la care să se uite mai întâi: cu toţii, de la mic la mare, rămâneau înmărmuriţi de atâta frumuseţe. Cât despre flăcăii kievleni, viteji şi chipeşi, li se dusese vestea până hăt-departe: nu-i puteau înfricoşa nici vrăjmaşii cei răi, nici fiarele sălbatice, nici şerpi sau alte târâtoare. În lumea întreagă nu se aflau săgeţi mai iuţi şi săbii mai ascuţite ca ale lor.
Trai tihnit, întemeiat, de nimic întunecat duceau kievlenii. Şi totuşi, nenorocirea prinse a pluti deasupra lor aidoma unui nor întunecat.
Un balaur înspăimântător îşi făcu urâtul obicei de a zbura pe deasupra oraşului. Avea balaurul acela trupul acoperit cu solzi verzi, coada i se încolăcea în toate părţile, iar din gâtlej îi creşteau trei capete alăturate în loc de unul. Din ochii lui ţâşneau flăcări, gurile aruncau jeratic, iar labele aveau gheare de fier. De cum începea a se roti deasupra oraşului, aripile lui negre acopereau tot cerul şi lumina zilei pierea fără urmă. Zburând, lighioana şuiera:
– O să distrug oraşul Kiev de pe Nipru. Pe toţi oamenii lui o să-i ard, o să-i pârjolesc, o să-i prefac în pulbere. Dacă vreţi să mai rămâneţi în viaţă, daţi-vă osteneala să mă întâmpinaţi şi să mă ospătaţi cum se cuvine. În fiecare lună o să vin la voi. O să mă las din zbor pe colina din apropiere şi o să mă ospătez cu o frumoasă copilă a voastră.
Kievlenii se întristară şi vărsară lacrimi amare. Îi durea sufletul să-şi jertfească copilele pentru ospăţul balaurului. Dar îşi ziceau că dacă se împotrivesc, balaurul va trece Kievul prin foc şi flăcări, îl va preface în scrum şi odată cu el, şi pe toţi locuitorii oraşului.
Şi-atunci, oamenii începură să scoată în fiecare lună afară din oraş şi să ducă sus, pe colină, câte o copilă. Acolo, după ce o legau cu lanţuri de tulpina unui stejar bătrân, o lăsau singură şi plecau. Iar noaptea, balaurul cobora în zbor şi o mânca.
În felul acesta le-a mîncat, pe rând, pe toate copilele kievlene. Doar fiica ţarului mai rămăsese.
Întregul palat răsuna de ţipăt şi plânsete. Au gătit-o pe frumoasa fiică a ţarului în vestminte de aur, de mătăsuri scumpe şi de brocarturi şi au dus-o lângă bătrânul stejar.
După ce-au ajuns acolo au legat-o cu lanţuri, s-au închinat în faţa ei până la pământ, şi-apoi plângînd în hohote, s-au înapoiat în oraş. Doar un porumbel alb, care-i era tare drag copilei, mai rămase cu ea: acesta n-a vrut nici în ruptul capului să-şi ia zborul din stejar.
Fiica de ţar aştepta lângă tulpina stejarului. O cuprinse spaima — pe deasupra colinei vântul vuia, iar undeva pe aproape o bufniţă huhuia. Inima copilei mai că nu mai bătea. Deodată auzi un foşnet de aripi.
— Ah, se vede că aceasta-i moartea, şi fiica ţarului începu să plângă. Iar balaurul, căci el se lăsase din zbor lângă bătrânul stejar, privea vrăjit la copilă şi nu-şi putea lua ochii de la ea.
– Nu te teme, frumoaso, şuieră el, pe tine n-o să te mănânc. Prea eşti frumoasă. Pe tine te iau şi te duc în peştera mea. Acolo tu o să trăieşti ca stăpână, iar eu am să mă desfăt privindu-te.
Şi zicând acestea o aşeză pe fată pe aripile sale şi îşi luă zborul. Numai că porumbelul porni să lopăteze şi el în urma lui.
Balaurul cu fiica ţarului ajunseră într-un codru de nepătruns şi el o duse pe fată în bârlogul lui aflat în inima celui mai mare desiş. Apoi adună din pădure o mulțime de bușteni pe care îi îngrămădi la intrarea peșterii astupând-o.
— Iată, zise el, aici vei locui de acum înainte.
După care, balaurul a lăsat-o în bârlog pe fiica ţarului, iar el şi-a luat zborul în căutarea altor prăzi. N-a băgat de seamă că porumbelul cel alb intrase şi el în vizuină şi se pitise într-un ungher ascuns.
De cum plecă balaurul, porumbelul veni îndată lîngă stăpână-sa. Guruia şi i se uita drept în ochi.
Aşa începu fiica ţarului să trăiască în birlogul balaurului. Cât era ziua de lungă stătea singură şi doar porumbelul îi ţinea de urât; iar seara venea balaurul în zbor, aducându-şi de-ale mâncării, apoi se lungea în culcuşul său, aflat într-un colţ întunecos al bîrlogului şi se desfăta privind-o pe frumoasa copilă cu toţi ochii lui de foc. Într-una din zile, după ce balaurul îşi luase zborul, fiica ţarului îi zise porumbelului.
— Să te duci în zbor până acasă, în oraşul meu drag, ca să le duci tatei şi mamei o scrisoare. Să afle şi ei veşti despre mine. Cine ştie, poate or născoci ceva ca să-mi vină în ajutor.
Fiica ţarului se aşeză şi scrise scrisoarea pe care o legă bine sub aripa porumbelului. Porumbelul se furişă printre trunchiurile de copaci grămădite la intrare, ieşi în pădure, şi de-acolo îşi luă zborul spre Kiev.
Să fi zburat mult, să fi zburat puţin, cine mai ştie? — dar de ajuns, a ajuns chiar sub una dintre ferestrele palatului. Tarul şi ţarina mai să-şi piardă capul de bucurie, aflând că fiica lor trăieşte. Au hrănit porumbelul, l-au mîngâiat şi după aceea, adunându-şi toţi sfetnicii în jurul lor i-au întrebat:
— Chibzuiţi bine, ce-am putea face s-o scăpăm pe copila noastră de la balaur?
Iar sfetnicii le-au răspuns aşa:
– Va trebui să-i trimiteţi scrisoare prin care să-i cereţi să afle de la balaur, de cine se teme el mai mult şi mai mult pe lumea asta. E cu neputinţă să nu fie ceva în lume care să-l poată duce la pieire.
Ţarul şi ţarina întocmiră scrisoarea şi o legară sub aripa porumbelului, iar acesta îşi luă zborul înapoi în pădure. Fata de ţar citi scrisoarea părinţilor săi şi începu să aştepte cu nerăbdare venirea serii.
Seara balaurul veni în zbor, ca de obicei. Dădu la o parte bârnele de la intrare, se strecură târâş în bârlog şi se culcă să se odihnească. Iar copila ţarului zise:
– Ah, balaurul meu drag, ştiu cât eşti de puternic, şi mai ştiu cum tremură de frică oricine în faţa ta. Dar spune-mi, e oare adevărat, că nu este cineva pe lumea asta mai puternic decât tine şi că, aşa fiind, nu-ţi este frică de nimeni?
Cum stătea culcat pe-o coastă, balaurul îşi încolăci coada şi zise râzând batjocoritor:
– Mă rog, fie, o să-ţi spun adevărul: se află la Kiev un voinic. Îl cheamă Nikita. Trăieşte în Mahalaua Tăbăcarilor, argăseşte pieile, le tăbăceşte, de aceea e poreclit Nikita Tăbăcarul. Nimeni nu-şi poate măsura puterea cu el. Acesta e singurul om din lume mai puternic decât mine. De el, şi numai de el mi-e frică.
După ce spuse asta, balaurul se încolăci bine de tot şi prinse a sforăi. Iar fata ţarului se aşeză şi, cu mare băgare de seamă, le scrise părinţilor săi scrisoarea cerută: „Balaurului îi este frică numai şi numai de Nikita-Tăbăcarul. Pe el să-l trimiteţi să mă scape de aici,”
Apoi legă scrisoarea sub aripa porumbelului, iar porumbelul porni în zbor spre Kiev. Ajunsă la palat, scrisoarea fiicei ţarului fu citită degrabă. Şi îndată ţarul trimise slujitori în Mahalaua Tăbăcarilor.
– Găsiţi-l pe Nikita Tăbăcarul. Spuneţi-i că-l cheamă ţarul.
Şi au venit slujitorii la Nikita. Iar Nikita, un bărbat uriaş, cu umeri vânjoşi, puternici si o barbă stufoasă ca o mătură îşi vedea de tăbăcitul pieilor.
— Haide, Nikita, vino cu noi la palat, te cheamă ţarul, i-au zis slujitorii.
— Ba nu mă duc nicăieri. N-am vreme, le-a răspuns Nikita. Şi aruncându-si pe umăr douăsprezece piei de bou dintr-o dată, se duse cu ele la râu.
Slujitorii ţarului alergau abia ţinindu-se după el:
– Haide, Nikituşka, vino cu noi!
– V-am spus doar, nu mă duc nicăieri. N-am vreme.
Auzind asta, ce erau să mai facă slujitorii? S-au întors la palat şi i-au povestit ţarului cele întâmplate. Atunci s-a dus în Mahalaua Tăbăcarilor însusi ţarul.
— Nikituşka, dragul meu! Ajută-mă! Numai tu poţi să-l răpui pe balaur! Salvează-mi copila.
Însă Nikita i-a răspuns:
– Cum să mă încumet, luminate ţar, la o treabă ca asta?! Nu mă simt în stare să dobor un balaur.
Şi oricît l-a rugat ţarul, oricât a încercat el să-l convingă — Nikita nu s-a lăsat înduplecat. Aşa că s-a întors la palat şi ţarul, fără nici un rezultat. A stat
toarăt noaptea şi a tot chibzuit, împreună cu sfetnicii săi: cum să facă să-l înduplece pe Nikita. Şi a hotărât așa: a adunat cinci mii de copile orfane de i le-a trimis lui Nikita. Orfanele au venit în Mahalaua Tăbăcarilor la casa lui Nikita, s-au aşezat în genunchi în faţa lui şi au prins a plânge:
– Nene Nikita, fie-ţi milă de noi! De-o să mai treacă un an-doi, o să creştem, iar balaurul o să se repeadă să ne mănânce, una câte una, pe toate. Te rugăm, du-te la răufăcător şi smulge-i capetele spurcate.
Lui Nikita i se făcu milă de bietele orfane.
— Bine, fie, nu mai plângeţi. O să mă duc să-ncerc să-l răpun.
Şi a început Nikita Tăbăcarul să se gătească de luptă. A luat trei sute de puduri* de fuioare de cânepă, le-a înmuiat bine în smoală şi s-a înfăşurat în ele din cap pînă-n picioare — soiul acesta de platoşă cu care se înveşmântase el n-avea cum să fie nici găurită cu sabia, nici sfîşiată cu colţii de balaur.
Apoi porni spre pădure.
Ajunse la bârlogul balaurului tocmai cînd acesta se întorsese acasă.
– Hei, balaure, ia fă-te încoace — că a venit Nikita Tăbăcarul. Vreau să-mi măsor puterea cu tine.
Simţi balaurul că nu are cum scăpa de belea. Şi începu să-şi ascută dinţii. Numai că. Nikita n-a mai stat să aştepte: când a izbit odată în buştenii de la intrare, se umplu toată pădurea de vuiet. Buştenii se împrăştiară şi balaurul se târî afară din bârlog.
Lighioana porni să şuiere din toate cele trei guri ale sale şi să azvârle asupra lui Nikita fum gros şi flăcări arzătoare. Dar voinicul nostru nu se sperie, ci începu să-i dea de cheltuială cu ghioaga sa: ba îl îmboldea din partea dreaptă, ba din cea stângă, ba îl pocnea peste unul din capete, ba îl lovea peste coadă; iar balaurul şuiera din răsputeri de furie şi de durere, şi se încredinţă că nu-l poate birui nicidecum pe voinic. Încercă să-i frângă trupul în două cu dinţii, dar dinţii lui de balaur se împotmoliră atât de rău în smoală că n-a mai fost chip să-i scoată din ea. Atunci balaurul se prăvăli la pământ.
– Eh, Nikita, Nikita, grozav de puternic mai eşti! Mult mai puternic decât mine. Dar rogu-te, nu mă omorî, hai, mai bine să cădem la învoială cu vorbă bună, că loc este destul în lumea asta pentru amândoi. Uite, eu zic să împărţim pământul în două. Tu ai să trăieşti într-una din aceste jumătăţi, iar eu în cealaltă. Şi de stingherit n-o să ne stingherim unul pe celălalt.
— În regulă, zise Nikita, hai să-ncepem treaba. Dar bagă de seamă, o să trebuiască să săpăm între noi un hotar cât se poate de adânc.
Zicînd asta, luă un plug de lemn, greu de trei sute de puduri şi-l înhămă pe balaur la plug.
Şi porni balaurul să opintească la plug. Îl trase de la Kiev până la Marea Caspică şi-apoi din nou către Kiev şi iar înapoi. Gâfâia balaurul, se istovise cu totul, dar Nikita îl îmboldea întruna strigând:
– Haide, trage, trage, că altfel hotarul n-o să se vadă bine.
Şi balaurul, de voie, de nevoie, săpă un hotar adânc-adânc.
— În regulă, pământul l-am împărţit, zise Nikita. Acuma, haide, să împărţim şi marea, că altfel eşti în stare să zici că am intrat să plutim pe marea ta.
Şi-atunci balaurul începu să târască plugul în mare — credea că şi apa poate fi despărţită cu o brazdă. Dar marea… de, e adâncă, nu-i poţi da de fund. Balaurul a înghiţit la apă, până ce s-a înecat. Nikita l-a pocnit cu ghioaga, ca să nu-şi vină cumva în fire şi l-a scos pe mal.
– Nu vreau, zise el, să spurc marea albastră şi curată cu trupul tău.
Apoi aprinse un foc straşnic, arse rămăşiţele pe jeratic, iar vânturile năvalnice luară cenuşa şi-o răspândiră în toate cele patru zări, pentru ca să nu rămână nici urmă de balaur.
Şi porni Nikita înapoi spre Kiev. Poporul îi ieşi de departe în cale — cu toţii se bucurau, jucau şi cântau cântece de veselie. Ţarul şi ţarina, ţinând-o de mână pe copila lor, veniră să-l întâmpine pe Nikita şi să-i aducă daruri nepreţuite — aur, blănuri, veşminte din brocart, perle mari şi lucitoare. Dar Nikita nu voi să ia nimic din toate astea.
– Ce să fac cu bogăţiile voastre? zise el. Că doară nu pentru a fi răsplătit m-am luptat cu balaurul, ci pentru că mi-a fost milă de oameni. Pentru mine, munca este mai de preţ decât toate darurile voastre. Lăsaţi-mă să mă-ntorc iarăşi în Mahalaua Tăbăcarilor.
Şi s-a întors Nikita la el acasă, în mahalaua lui, Mahalaua Tăbăcarilor. Şi de-atunci tot acolo trăieşte, pieile le argăseşte şi-n Niprul cel de argint le umezeşte.
Faima lui Nikita însă a ajuns până hăt, departe. Iar poporul a întocmit povestea aceasta despre el — să le fie tuturor oamenilor de treabă temei de adâncă chibzuinţă.
* Un pud = 16,381 kg.