Odată stăteam în curtea casei și priveam cuibul rândunelelor de sub strașină. Chiar atunci cele două rândunele își luaseră zborul de acolo, lăsând cuibul pustiu.
În lipsa lor o vrabie care ședea pe acoperiș zbură în toate părțile și sfârr – dispăru înlăuntrul lui; după care treabă scoase capul afară și prinse a ciripi.
Nu mult supă aceea una din rândunele se întoarse la cuib. Vrând să intre într-însul și dând cu ochii de nepoftitul musafir, țipă speriată, zvâcni din aripioare și, pe-aici ți-e drumul!
Vrabia ciripea într-una, fără a se sinchisi.
Deodată se ivi un stol de rândunele. Rând pe rând se roteau prin fața cuibului cercând parcă să-l vadă pe nepoftit și se depărtau iar.
Vrabia nu se intimidă, sucea capul după ele și ciripea de zor.
Rândunelele veniră iar, acum zburând chiar spre cuib și făcându-și de lucru la el.
De fapt, iată ce ce făceau: fiecare rândunică aducea în cioc un stroi de noroi și astupa cu el, puțin câte puțin, intrarea în cuib.
Era un du-te-vino necontenit. Rândunelele lipeau cu sârg orificiul și acesta devenea din ce în ce mai strâmt.
La început se putea vedea capul și pieptul vrabiei, apoi numai capul, apoi numai ciocul, apoi nu se mai văzu nimic. Rândunelele o zidiseră în cuib, se ridicară în văzduh și prinseră a se roti vijelios în jurul casei.