Trăia odată un păstor care zicea așa de frumos din fluier, că i se dusese vestea peste mări și țări.
Tot pe atunci trăia și o prințesă frumoasă ca cioplită în marmură albă.
Într-o zi, plimbându-se prin grădina palatului, prințesa a auzit un viers încântător, care a pironit-o locului. Era fluierul păstorului. Prințesa și-a chemat îndată slujnica și i-a spus:
— Ascultă viersul ăsta fermecat; du-te de iscodește și vezi cine cântă.
La înapoiere, slujnica i-a spus prințesei:
— Nu e niciun viers fermecat, cântă un păstor din fluier.
Stând ele așa de vorbă, s-a auzit iarăși melodia fermecată. Atunci prințesa a trimis slujnica să-l caute și să-l aducă pe păstor.
Slujnica a plecat îndată și i-a spus păstorului că are poruncă să-l ducă în fața prințesei.
Păstorul, ascultând porunca, s-a înfățișat îndată la palat. Bucuroasă, prințesa l-a poftit în casă, l-a împodobit cu veșminte scumpe, încât semăna cu un adevărat prinț și l-a oprit la palat fără știrea tatălui.
După o vreme, împăratului i s-a părut ceva ciudat la singura lui fiică și a dat poruncă unui slujbaș s-o urmărească. Acestuia nu i-a fost greu să bage de seamă ce se întâmplă și i-a dus vestea împăratului cum că în camera prințesei se află un păstor în straie de prinț, nu se știe de unde venit. Auzind, împăratul s-a speriat foarte tare și a poruncit ca, în aceeași seară chiar, păstorul să fie legat și aruncat în mare. Cine ar fi putut să se împotrivească poruncilor împăratului! Păstorul a fost legat fedeleș, când a venit prințesa plângând.
Gata să fie dus, păstorul i-a spus acesteia:
— Nu fi tristă, prințesă, la anul, în cea de-a treia lună, voi sosi pe un cal înaripat să te iau cu mine!
Dar nici n-a apucat să-și termine vorba, că a fost smuls de lângă prințesă. El însă nu s-a pierdut cu firea și și-a amintit că atunci când prințesa l-a împodobit cu veșmintele alese, parcă i-a strecurat ceva în buzunar și i-a spus că atunci când va fi în pericol să se folosească de acel lucru. Și a început să se zbată până și-a eliberat o mână și a scos din buzunar un galben de aur. S-a gândit ce s-a gândit, apoi a dat aurul ostașilor care-l duceau, zicându-le:
— Mie nu-mi mai este de niciun folos aurul acesta. Luați-l voi!
Văzând aurul, soldații s-au mai înmuiat, precum spune proverbul: „Chiar dacă vrei să omori în bătaie o vacă, las-o mai întâi să bea apă”.
— Eu mă aflu în pragul morții, împliniți-mi ultima rugăminte, rogu-vă! a zis păstorul.
Apoi i-a rugat să-l dezlege înainte de a-l arunca în apă, iar aceștia i-au îndeplinit voința.
Fiind aruncat în apă, el nu s-a înecat și a început să plutească până ce a ajuns la o mică insulă. Dar pe această insulă nu se afla picior de om sau de animal. Totul era acoperit cu o iarbă măruntă și arbuști. Nici vorbă de hrană sau altceva. S-a căutat din nou prin buzunare și a mai găsit un ac și ață. A îndoit vârful acului întocmai ca un cârlig, a trecut ața prin urechile acului, și așa și-a făcut o undiță cu care a început să pescuiască. A pescuit o grămadă de pește, apoi a strâns vreascuri, a aprins un foc și a fript peștele. De atunci s-a hrănit mereu cu pește, așteptând să treacă vreo barcă, dar nu se ivea nimic. Până ce într-o zi s-a ivit plutind pe apă un cuib de pasăre care se apropia din ce în ce de insulă. Când a ajuns la mal, păstorul a văzut în cuib doi pui de cocor.
I-a luat pe insulă și a început să-i hrănească cu pește.
Păstorul se împrietenise cu cei doi pui și își duceau zilele împreună. Puișorii au crescut, ajungând niște cocori așa de mari, cum nu se mai văzuseră. În fiecare zi ei zburau departe de insulă și se întorceau la apusul soarelui.
Într-o zi, cocorii nu s-au mai întors la timp. Păstorul i-a așteptat ce i-a așteptat, dar când își pierduse orice nădejde i-a văzut venind. Și, minune, unul din ei avea în cioc un fluier de jad! Păstorul l-a luat și a început să cânte. Auzind cântecul, cei doi cocori și-au ridicat aripile și au început să joace.
Într-o altă seară, cocorii s-au întors din depărtări, s-au lăsat în fața păstorului, ca și cum l-ar fi îmbiat să încalece. Acesta a întrebat:
— Să încalec pe spatele vostru?
Iar cocorii au dat din cap în semn de învoială. A încălecat pe unul din ei și amândoi cocorii s-au înălțat în văzduh. În seara aceea luna avea o lumină palidă. Cocorii au zburat peste 3000 li de mare, peste 3000 li de deșert, peste 3000 li de munte și apoi au început să se rotească deasupra unui palat și l-au lăsat jos pe păstor. Când s-a uitat în jurul lui, păstorul a văzut că se afla chiar în curtea palatului prințesei, dar cocorii își luaseră din nou zborul.
Tocmai atunci a ieșit din palat prințesa și, când a dat cu ochii de păstor, l-a îmbiat să intre înăuntru și i-a zis:
— Cu părere de rău trebuie să-ți spun că pe lumea asta noi doi nu putem să fim împreună. Nu pot să mă opun poruncii tatălui meu; mâine e ziua sorocită de împărat să mă mărit cu altul.
Apoi i-a povestit visul ce-l avusese cu o noapte mai înainte:
— Ieri noapte, am visat că erai călare pe un cocor și, cântând din fluierul de jad, ai căzut din înaltul cerului în brațele mele. Îndată m-am trezit și m-am dumirit că n-a fost decât un vis. Aș fi dorit atât de mult să fie adevărat.
Apoi i-a cerut fluierul de jad, pe care păstorul i l-a dăruit cu bucurie. Luând fluierul, prințesa a zis:
— Mâine să vii la nunta mea și atunci vei înțelege multe ciudățenii din lumea asta. Și acum nu trebuie să mai rămâi aici. Pleacă mai repede!
A doua zi, păstorul s-a dus la nunta prințesei, ascunzându-se printre nuntași.
Ginerele aranjase un mare ospăț în cinstea miresei, la care invitase toți marii demnitari. Au început să bată tobele, s-a înfățișat mireasa, însoțită de o slujnică de încredere, au fost aprinse mirodenii și închinate pahare în cinstea mirilor.
În acest timp, mireasa a scos fluierul de jad și a zis:
— Bărbatul meu trebuie să știe să cânte din acest fluier și aș vrea să încerce în fața tuturor.
Slujnica a dat fluierul mirelui, care l-a dus la gură și a început să sufle în el. Dar oricât ar fi suflat, fluierul nu scotea niciun sunet.
Prințesa a dat din cap și a zis:
— Acesta este un fluier fermecat. Dacă nu scoate niciun sunet înseamnă că mare urgie se va abate nu numai asupra acestei familii, ci asupra întregii țări. De aceea, poftesc pe toți bărbații să încerce, pe rând, să cânte din el.
Dar niciunul nu a fost în stare să scoată măcar un sunet din fluier. La urmă i-a venit rândul și păstorului. Și, cum a suflat în el, cum fluierul a început să cânte. Atunci prințesa a zis:
— Acest păstor, deși are hainele ferfeniță, este bărbatul meu.
Toată lumea s-a ridicat uimită.
Auzind, împăratul a dat poruncă să i se taie capul păstorului. Dar în acea clipă, cei doi cocori s-au lăsat din văzduh: pe unul a încălecat păstorul și pe celălalt prințesa și apoi s-au înălțat din nou în slăvile cerului. Și au trăit în fericire până la adânci bătrâneți.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 30 (1990) și 42 (1998), Editura Ion Creangă, București
*Un li – 0,500 km.