Pesemne ca zicala „peștele cel mare înghite pe cel mic” nu se potrivește și la șerpi, de vreme ce într-o baltă trăiau în bună înțelegere doi șerpi de apă, unul uriaș și unul mic, mic de-o șchioapă.
Acum, cică era o vară foarte secetoasă. Apa din baltă scădea în fiecare zi și cei doi șerpi începură să facă planuri de mutare. Știau ei că nu departe de balta lor curge un râu. Acolo voiau să se mute.
Ei, dar ușor de zis și greu de făcut. Mai ales că între baltă și râu trece drumul mare. Toată ziua e circulație: oameni, care, turme. Ba unii umblă chiar și noaptea. Și, se știe, oamenii când văd un șarpe, tăbărăsc pe el cu măciucile.
Cum să facă ei, cum să facă, apa scădea mereu de la o zi la alta și mutarea se amâna mereu „pentru mâine”, căci drumul era mereu aglomerat.
Pământul începuse să crape de secetă și șarpele cel mare nu mai putea rămâne în baltă. Spuse celuilalt:
— Dacă mai stăm aici o să murim de sete. Așa, dacă încercăm să trecem drumul, tot avem o șansă de scăpare. Poate nu ne vede nimeni.
Șarpele cel mic rămase pe gânduri.
— Da, trebuie să ne mutăm neapărat, zise el. Dar vreau să ajungem la râu, nu să ne lăsăm pielea în mijlocul drumului. Uite cum vom face: fiecare ia în gură coada celuilalt, și ne facem ca o roată. Ne îndreptăm spre drum rostogolindu-ne, pe unde-i mulțimea mai mare. Oamenii se vor speria, căci așa ceva n-au mai văzut niciodată. Vor crede că suntem cine știe ce spirite sau zei. Cred că așa vom reuși să trecem nevătămați.
Făcură întocmai.
Trecătorii, nu numai că nu i-au atacat cu ciomegele, dar s-au oprit și s-au închinat, șoptind unul altuia că roata aceea care se rostogolește pe drum e un duh bun și că aduce ploaie.
Mai târziu, pe locul prin care au trecut cei doi șerpi, oamenii au înălțat chiar altare de rugăciune, în care trecătorii aprind și azi tămâie.
Ca să vedeți ce mult contează prima impresie. Doar nimeni nu văzuse acel „duh bun” decât vreme de câteva clipe, în timp ce se rostogolea cu repeziciune de-a curmezișul drumului.
Dacă l-ar fi observat cineva mai cu atenție și ar fi văzut că sunt doi șerpi, desigur că nu s-ar mai fi păcălit nimeni.
Vedeți? Tocmai pe asta mizase și șarpele cel mic: pe spaimă, pe surpriză, adică pe prima impresie. Și reușise cum nu se poate mai bine.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18, Editura Ion Creangă, București, 1975
