Porumbelul şi furnica

Pe cât îţi stă-n putinţă, fii bun cu orişicine:
Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine,
Cum am s-arăt prin două exemple, de îndată, –
Atâta e în pilde povaţa de bogată.
De mult mai mici fiinţe e vorba de-astădată.
Din limpezimea unui râu, sorbea un porumbel, odată,
Când o furnică a căzut în mijlocul acelei ape.
Văzându-se, ca-ntr-un ocean, sărmana gâză-ameninţată,
Se străduia, din răsputeri, dar în zadar, spre mal să scape.
Zărind-o, porumbelul de milă-a fost cuprins
Şi-un fir de iarbă – punte – pe apă i-a întins.
În felu-acesta ajutată,
Ajunse iar pe mal, salvată.
Acolo, sus, un oarecare
Desculţ – fiind căldură mare –
Având un arc la el,
Se pregătea să tragă în bietul porumbel,
Pe care-l şi vedea
În oală cum fierbea.
Dar chiar atunci furnica îl pişcă de picior
Şi omul se apleacă, iar pasărea, de zor,
O şi porneşte-n zbor,
Zburând cu ea-mpreună
Şi supa bună.