Nurorile din oglinzi

Era odată o câmpie așa de întinsă, încât un cal bun nu putea să-i dea ocol nici în zece zile. Acolo, pământul era nesfârșit, iar cerul de necuprins. Și dacă te uitai în cele patru zări, nu vedeai decât linia cenușie a orizontului. Numai în partea de sud-vest abia se zăreau contururile străvezii ale unor munți. În această câmpie se găseau numeroase sate mari și mici. Într-un sătuleț de aici, trăia o bătrână bună și inimoasă, care avea doi feciori frumoși și deștepți. Bătrâna dorea din tot sufletul să-și vadă feciorii la casele lor. Și să-și crească nepoții. Feciorii însă nu înțelegeau dorința mamei. Și a trimis bătrâna pețitori în cele patru zări, care au umblat până și-au făcut praf încălțările, dar nu au găsit nurori potrivite pentru feciori. De aceea, bătrâna mamă era tot mai mâhnită. Într-o noapte, neputând să doarmă, a coborât din kang și a ieșit în curte. Era miezul nopții. Bătrâna și-a îndreptat fața spre cerul plin de stele și oftând adânc a zis: „Cine știe la ce fel de nurori se gândesc feciorii mei?”
Deși bătrâna a rostit aceste cuvinte cu voce slabă, noaptea fiind nespus de liniștită, ea a crezut că a fost auzita până și de stele. Deodată, a văzut cu teamă cum se ridică plutind dinspre sud-vest o lumină albă puternică, care, pe măsură ce se apropia, devenea din ce în ce mai rotundă, mai mare, ajungând cam cât luna de pe cer, care a coborât în curtea ei. Bătrâna a fost orbită o clipă, dar imediat și-a deschis ochii și a văzut cum în cercul alb și luminos stătea un bătrân cu barba albă, cu un sceptru cu capăt de dragon în mână. Bătrânul avea trupul mai luminos chiar decât cercul și fața strălucitoare și blândă. Barba lungă și albă s-a mișcat și o voce a spus:
— Ți-am adus nurori la feciori!
Bătrâna, întristată, a spus:
— Bătrâne, mă tem că te-ai obosit în zadar. Niciun fel de nurori nu pot mișca inimile feciorilor mei! Dar unde-s nurorile? Unde sunt pețitorii?
Bătrânul a izbucnit în râs și jucându-și barba a zis:
— Nu-i nevoie de pețitoare să lege firul roșu (1) și nici de șaretă împodobită. Iată am aici două oglinzi rotunde, colorate, și să nu-ți închipui că-i o păcăleală; nurorile tale se află cu adevărat în aceste oglinzi. În fiecare un, la trei ale lunii martie, la miezul nopții, dacă vei îndrepta oglinzile spre sud-vest, oglinzile îți vor arăta drumul care duce la nurori.
Zicând acestea, bătrânul scoase de la piept doua oglinzi mici, rotunde. Apoi, ca un soare care răsare, cercul luminos s-a înălțat în văzduh și a început să plutească spre sud-vest, asemănându-se cu o cometă care piere încet de pe boltă.
Bătrâna s-a întors în casă, și-a sculat feciorii și le-a dat câte o oglindă. Băiatul cel mare, uitându-se în oglindă, a văzut o fecioară îmbrăcată în roșu, care i-a zâmbit și apoi și-a plecat privirea spre o floare de bujor roșu, pe care o ținea în mână. Feciorul cel mare, uitând pentru o clipă că fata ce-o vedea nu era decât în oglindă, a spus:
— Mamă, înainte de a pleca capul, mi-a zâmbit, nu pot să nu răspund sentimentelor ei. Mamă! Dă-mi voie să mă însor cu ea!
La vorbele băiatului, bătrâna înlemni.
La rândul său, cel de al doilea fiu, uitându-se în oglinda lui, a văzut o fecioară îmbrăcată în haine verzi, care l-a privit cu blândețe și apoi și-a plecat privirea spre o floare de bujor verde, pe care o ținea în mână. Și el a uitat pentru o clipă că fata pe care o vede nu este decât în oglindă și a spus:
— Mamă, fata aceasta avea în privire ceva numai pentru mine, încât m-a mișcat. Mamă, dă-mi voie să mă însor cu ea!
Plângând și râzând de bucurie, bătrâna le-a spus:
— Fiii mei, nu vă prostiți, ceea ce ați văzut nu erau decât niște umbre în oglinzi. Cum o să va însurați cu ele?
Auzind cuvintele maică-si, feciorul cel mare si-a plecat capul cu tristețe, iar feciorul cel mic și-a încruntat sprâncenele cu mâhnire.
Au trecut câteva zile și feciorii continuau să fie triști, îngândurați, încât biata mamă a fost nevoită să le destăinuiască spusele bătrânului.
La trei ale lunii martie, bătrâna le-a spus:
– Fiii mei, orice ar fi, nu pot să vă las să plecați amândoi. Cine știe ce primejdie vă paște.
Feciorul cel mare a spus:
— Frățioare, lasă-mă pe mine să plec primul!
Iar bătrâna a adăugat:
— Fratele tău e mai mare decât tine, trebuie să-l lași să plece primul!
La miezul nopții, feciorul cel mare a ieșit în curie și îndreptând oglinda spre sud-vest s-a uitat în ea. Deodată, în oglindă i s-a arătat o rază albă, care ducea până la munții din sud-vest, ce nu mai apăreau ca niște contururi, ci ca niște stânci ciudate, acoperite cu păduri dese, cu vârfuri de fier. Și văzând cu ochii această rază albă s-a transformat într-Un drum luminos. Băiatul cel mare și-a luat rămas bun de la bătrâna și de la frățior și a pornit pe drumul ce i s-a arătat în oglindă.
Pe înserate, feciorul cel mare a ajuns la capătul drumului, la poalele munților. Ocolind poalele munților, a văzut o peșteră luminoasă în care ședea bătrânul înconjurat de lumină. Amintindu-și vorbele mamei, a recunoscut în acesta pe bătrânul care-i dăruise oglinzile. Înaintând, a întrebat cu respect:
— Bunicule, am ajuns la capătul drumului. Încotro trebuie să ma îndrept spre a găsi fata din oglindă?
— Bătrânul l-a lăudat, zicându-i:
— Bravo, flăcăule, în sfârșit, ai venit! Fata pe care ai văzut-o locuiește pe marele munte din partea de apus a acestor munți și pentru a ajunge la casa ei trebuie să treci mai întâi muntele tigrilor și prăpastia monștrilor apei. Fecioara din oglindă este în stăpânirea zgripțuroaicei, care a transformat-o într-un bujor roșu și a sădit-o în grădina din spatele muntelui. Pentru ca ea să se transforme în om, trebuie să pătrunzi în grădină și să îndrepți oglinda asupra ei. Și acum, după ce știi toate astea, rămâne la voia ta dacă te duci sau nu.
După ce s-a gândit, feciorul a spus:
– Bătrâne, dacă am ajuns până aici, nu mai pot să dau înapoi.
— Dacă ai curaj să te duci, eu te voi ajuta. Îți voi da un bici și un franjure de mătase și te voi învăța cum să folosești aceste obiecte, dar să nu care cumva să uiți ca atunci când le folosești să șovăi vreun pic, l-a sfătuit bătrânul.
Apoi a luat biciul și franjurele și le-a pus în mână băiatului, dându-i povețe cum să le folosească și numai după aceea i-a arătat drumul.
Pornind pe drumul arătat, după multe zile, băiatul a ajuns în apropierea vârfului muntelui, de unde, privind drept înainte, a văzut cum din fața muntelui alăturat, format din stânci ciudate și acoperit cu păduri dese, se înalță o ceață neagră. După un scurt popas, s-a îndreptat către acest munte. Și de ce mergea, de aceea era mai greu de mers; obstacolele deveneau din ce în ce mai mari. Când era mai obosit și cu trupul lac de sudoare, din vârful muntelui s-au repezit doi tigri vărgați. Și cât ai clipi din ochi, tigrii au ajuns în fața lui, deschizându-și gurile să-l înghită. Atunci băiatul a scos în mare grabă biciul dăruit de bătrân și mișcându-l deasupra tigrilor, a spus:
— Tigrilor care păziți muntele, ascultați! Am venit aici să caut pe cineva care-mi este drag. Lăsați-mi calea liberă!
După ce a spus aceasta, tigrii și-au închis fălcile, și-au plecat capul și au rupt-o la fugă..
Ajungând și mai sus pe creasta muntelui, băiatul a văzut prăpastia monștrilor apei. Nicio piatră, niciun copac, ci numai o apă cât un ocean. Coborând pe coasta muntelui, a ajuns la marginea apei. A scos franjurele de mătase și apucând capătul l-a aruncat în apă, zicând:

— Monștri ai apelor, faceți-mi o punte să trec să găsesc pe fata pe care am îndrăgit-o!
Cum a terminat de spus, din mijlocul apei s-au ridicat niște monștri, cu coada de pește și corp de om, cu cap de om și corp de broască țestoasă, care apucând capătul firului l-au fixat pe celălalt mal al apei. Firul subțire s-a transformat într-o punte îngustă și rezistentă. Mișcându-și biciul, băiatul a pornit să treacă puntea, dar când era aproape de jumătate s-a uitat în jos și a văzut cum din apa verde îl priveau cu ochii roșii, holbați, monștrii. Ar fi fost mai bine dacă nu se uita, căci văzând aceasta și-a pierdut cumpătul și a început să se teamă dacă nu e în pericol să cadă în apă de pe o punte atât de îngustă. Și a șovăit!! Și în această clipă picioarele au început să-i tremure, capul să se învârtească. Iar puntea – a devenit subțire, cât un fir de ață, și băiatul, a căzut în apă afundându-se în adâncuri împreună, cu monștrii. A trecut un an. Văzând bătrâna că nu i se mai întoarce feciorul cel mare, era îngrijorată. A venit din nou trei ale lunii martie și cel de al doilea fecior i-a spus:
— Mamă, anul trecut, în această zi, a plecat fratele meu. Acum mi-a venit și mie rândul să plec în căutarea fetei din oglindă.
Bătrâna, speriată, a răspuns:
— Fiule, fiule, a trecut un an și fratele, tău nu s-a mai întors, cum de mai îndrăznești să spui că pleci?
Băiatul a adăugat:
​ — Mamă, fii fără grijă, eu mă voi întoarce neapărat. Bătrâna ar fi vrut să știe ce s-a întâmplat cu feciorul cel mare și-i spuse feciorului cel mic:
— Du-te, dar ai grijă de tine și să te întorci acasă chiar dacă nu găsești fata. Să afli și ce s-a întâmplat cu fratele tău.
La miezul nopții băiatul a ieșit în curte și îndreptând oglinda spre sud-vest s-a uitat în ea. Deodată, în oglindă i s-a arătat o rază albă, care s-a transformat într-un drum aninos, ce ducea la munții din sud-vest. Feciorul cel mic și-a luat rămas bun de la mamă și a plecat pe drumul arătat în oglindă.
Când s-a crăpat de ziuă, băiatul a ajuns la poalele muntelui, unde l-a întâlnit pe bătrânul înconjurat de lumină. Acesta i-a dat și lui un bici și un franjure de mătase, l-a povățuit și pe el cum îl povățuise pe frate-său, apoi a adăugat:
— Anul trecut, pe timpul acesta, a venit fratele tău, dar a căzut în prăpastia monștrilor apei. Hotărăște-te tu singur dacă vrei să-ți continui calea!
Auzind că fratele lui a căzut în prăpastie, cel de-al doilea fecior a început să plângă și a spus:
— Orice s-ar întâmpla, îmi voi continua drumul. Bătrânul i-a arătat și lui drumul care ducea la fata din oglindă.
Mișcându-și biciul, băiatul a trecut muntele tigrilor și a ajuns la prăpastia monștrilor apei. A scos franjurele, a tras capătul firului și l-a aruncat în apă, spunând:
— Monștri ai apelor, am venit să caut fata din oglindă, faceți-mi degrabă o punte!
Nu apucă bine să termine și din apa agitată apărură monștri cu corp de om și coadă de pește, cu cap de om și corp de broască țestoasă, care prinseră firul de capăt și—l fixară de celălalt mal, transformându-l într-o punte îngustă și rezistentă. Băiatul porni pe punte pocnind din bici. Deși din apă se auzeau tot felul de zgomote ciudate, el nu a privit în jos și a mers mai departe pe punte, sigur de sine. Și așa a trecut munte după munte, până ce a văzut o casă înconjurată de copaci bătrâni. Înainte de a ajunge acolo, a simțit un miros plăcut. Băiatul, urmând sfatul bătrânului, se îndreptă direct spre grădina din spate. Peste zidurile grădinei își întindeau ramurile tot felul de crengi înflorite, dar el nu le-a luat în seamă. A plesnit din bici și acesta s-a transformat într-o scară de frânghie, pe care a urcat pătrunzând în grădină, apoi frânghia a devenit din nou bici.
În mijlocul grădinii a găsit bujorul roșu și bujorul verde, așa cum îi spusese bătrânul, înfloriți și plini de parfum. Băiatul a îndreptat oglinda spre bujorul cel verde și a spus:
— Fata-n verde!
Și deodată bujorul verde s-a transformat în fata pe care o văzuse în oglindă. Bucuros, băiatul i-a spus:
— Fată-n verde, pentru tine am venit până aici, vrei să mă urmezi?
Fata l-a măsurat din cap pân-la picioare, chipul i s-a luminat de bucurie, dar, întorcându-se spre bujorul roșu, fața i s-a întunecat, lacrimile au început să șiroiască ca niște perle și ea a zis:
— Cum m-aș îndura s-o părăsesc pe sora mea în roșu! Chiar dacă noi vom scăpa din mâinile zgripțuroaicei, eu voi rămâne pentru totdeauna mâhnită. La auzul acestor cuvinte, bujorul roșu a început să-și scuture petalele una câte una, ca niște lacrimi care cad.
Băiatul, întristat, a înțeles că bujorul cel roșu e fata după care plecase fratele său. Dar cum s-o transforme în om, dacă nu avea oglinda fratelui său? Fata-n verde îi spuse deodată:
– Să mergem în casă, deoarece e timpul să se întoarcă zgripțuroaica!
Cum au intrat în casă, zgripțuroaica a și ajuns în curtea din față. Uitându-se printr-o crăpătură, băiatul a văzut că zgripțuroaica era îmbrăcată și împodobită, dar avea fața și mâinile acoperite de păr. Aceasta s-a oprit în curte și a început să ocărască:
– Nemernico! Cine te-a transformat din nou în om? Cine ți-a îngăduit să ascunzi străini în casă? Și lovind cu picioarele în ușă și-a prins poalele și a început să le agite stârnind un vânt puternic, care a cuprins toată încăperea. Dar oricât se întețea vântul, fata fiind sub puterea oglinzii n-a mai putut fi transformată în floare. Văzând aceasta, zgripțuroaica s-a prefăcut că e bucuroasă și a spus:
— Tu ești un copil bun, Fată-n verde, și băiatul acesta îmi place. Îți dau binecuvântarea să te măriți cu el.
Băiatul și Fata-n verde nu au răspuns. Atunci zgripțuroaica, clipind, a adăugat:
— Știi că avem cirezi de cămile și cai, vaci și oi și mie teamă că în noaptea asta vom fi prădați. Să meargă flăcăul cu mine să mă ajute, iar mâine veți pleca împreună. Zicând aceasta, zgripțuroaica a plecat.
Amărâtă, Fata-n verde a spus:
– Zgripțuroaica vrea să te piardă. Nu are niciun fel de cirezi. S-a dus să cheme animalele, sălbatice. Băiatul a liniștit-o, spunându-i:
— Nu te teme, am biciul și nimeni nu va putea să se apropie de mine.

Zgripțuroaica a dus băiatul pe un munte golaș și s-a făcut nevăzută. Se lăsase noaptea. Tot muntele era acoperit cu ciulini și nu se vedea nici urmă de cămile sau cai, vaci sau oi. După puțin timp, în întunericul care-l înconjura, au început să licărească nenumărați ochi de fosfor. Veniseră fiarele, dar niciuna nu cuteza să se apropie de băiat. Băiatul a căutat un loc mai neted și s-a culcat, dormind până a doua zi dimineața.
Zgripțuroaica văzând că băiatul e teafăr, s-a prefăcut că plânge, zicând:
— Eu nu mai pot de dragul fetei acesteia și după ce va pleca am să mor de dorul ei. Nu mă pot despărți de ea, merg și eu cu voi.
Auzind-o, Fata-n verde a ghicit că pe drum zgripțuroaica va căuta să-i piardă și, cu multă înțelepciune, a spus:
— Bine, bine, dar la vârsta ta ai să te obosești de moarte mergând alături de noi, tinerii. Tu ai puterea să te mărești sau să te micșorezi. De data asta, prefă-te mai mică și te vom vârî în vaza aceasta de aramă, pe care vom purta-o în spate și astfel, nu te vei obosi, ba, dimpotrivă, în vază vei putea chiar să și dormi, dacă vrei.
Zgripțuroaica, care nu se gândea decât cum să le vină de hac celor doi, se prefăcu mică cât un șoarece și intră în vază, fără să stea prea mult pe gânduri. Atunci tinerii astupară în grabă gura vazei și o porniră la drum.
Ajungând la prăpastia monștrilor apei, aruncară vaza în apele verzui. Apoi, Fata-n verde se așeză pe malul apei și începu să plângă.
— Zgripțuroaică afurisită! Ne-ai chinuit în fel și chip pe mine și pe sora mea și ne-ai transformat apoi în flori. Surioară, cum să te părăsesc? Când ne vom revedea oare? Și plânse Fata-n verde, plânse, iar lacrimile-i șiroiau ca niște șuvoaie, iar din copaci cădeau picuri ca de rouă.
Băiatul începu să se gândească la fratele său și-l apucă plânsul și pe el. Și deodată, apa începu să strălucească și ceața cea neagră deveni albă, împrăștiindu-se încet, încet în cele patru zări. Atunci bătrânul înțelept coborî din văzduh în cercul său luminos. Și apucând sceptrul cu cap de dragon arătă spre apă, zicând:
— Monștri ai apelor, scoateți-mi degrabă la mal pe feciorul cel mare!
Nici nu apucă să termine de spus, că monștrii cu coadă de pește și corp de om, cu cap de om și cu corp de broască țestoasă îl ridicară deasupra pe primul fecior. Bătrânul făcu un semn asupra lui și acesta clipi din ochi și zise:
— Am visat oare? Băiatul cel mic, văzându-și fratele, îl îmbrățișa cu căldură.
Bătrânul se ridică în văzduh și se făcu nevăzut.
Plecară cu toții în grădină și feciorul cel mare îndreptă oglinda asupra bujorului roșu și acesta se prefăcu într-o fecioară îmbrăcată în roșu, așa cum o văzuse în oglindă. Fata-n roșu îl privi pe primul fecior și-i zâmbi.
După multe peripeții, amândoi feciorii ajunseră acasă, cu nurorile și împreună cu mama lor petrecură zile multe și fericite.

Povești nemuritoare nr. 20, Editura Ion Creangă, București, 1977

1. Credință populară după care mirii erau legați de firul roșu al soartei.