În vremurile tare vechi, pe când tigrii nu mâncau carne, ci gâze, o mare secetă a bântuit pământul. A ars iarba din pădure, s-au veştejit copacii şi au secat izvoarele.
Iar fiarele junglei au prins a muri. Cel mai tare suferea din pricina secetei bivolul. Era mătăhălos, puternic şi obişnuit să mănânce mult. Acu’ însă rătăcea din zori şi pân’ la asfinţit în căutare de iarbă verde şi n-o găsea nicăieri.
Pe zi ce trecea, bivolul slăbea mai rău, tot mai rău. Dar într-un rând, când, împleticindu-se de foame, a ajuns cu chiu cu vai până la un râu necunoscut, a văzut acolo o poieniţă înverzită. În poiană păşteau nişte cerbi. La început s-au cam speriat cerbii de bivolul cel uriaş, dar văzându-l sleit de puteri, s-au năpustit asupră-i și l-au alungat.
Atunci, adunându-şi puterile de pe urmă, s-a târât bietul bivol către stăpânul junglei, tigrul. Tigrul sta tolănit la umbra unor copaci şi mânca lacom o lăcustă.
S-a oprit bivolul înaintea lui şi i-a grăit:
— O, frunte a junglei, scapă-mă de moartea prin foame! Porunceşte cerbilor să mă lase şi pe mine să pasc pe pajiştea de lângă râu. Şi-ţi voi fi slugă de credinţă şi-ai să poţi face cu viaţa mea ce vei pofti.
I s-a făcut tigrului milă de bivol și i-a răspuns astfel:
— Hai cu mine! Dacă oi fi eu de faţă, nu va îndrăzni nimeni să se năpustească asupră-ţi.
Şi amândoi s-au îndreptat spre râu. Paşnicii cerbi s-au răspândit care încotro la ivirea puternicului stăpân şi bivolul a luat atunci în stăpânire poiana.
Din ziua aceea tigrul și bivolul se împrieteniră la toartă. Când tigrul era lângă el, bivolul nu se mai temea de nimeni. Tigrul, pe de altă parte, era mulţumit pentru că, umblând prin iarbă, bivolul îi aduna o mulţime de lăcuste şi de alte gâze.
N-au trecut multe zile şi bivolul s-a îngrăşat din nou, prinzând puteri.
Dar, iacă, s-a întâmplat ca, în drum spre adăpătoare tigrul să întâlnească o maimuţă neastâmpărată. Maimuţa i-a spus:
— O, stăpâne, oare nu ţi-e milă să te hrăneşti tot cu lăcuste şi fel de fel de gâze? Se spune că noaptea nu te dai în lături să-ţi mănânci până şi purecii din blană! Se vede treaba că habar n-ai cât de gustoasă, de o mie de ori mai gustoasă decât carnea gâzelor e carnea de fiară. Şi pot să-ţi spun în taină că cea mai gustoasă carne din lume e carnea de bivol. Gustă, și te vei încredinţa că ţi-am spus adevărul.
A ascultat-o tigrul pe maimuţă, s-a gândit ce s-a gândit, apoi şi-a zis : «În vremea secetei, bivolul mi-a spus că pot face ce vreau cu viaţa lui. Ei bine, azi am să-l mănânc!*
Şi tigrul a pornit grăbit către poiana pe care păştea prietenul lui. Acolo s-a dus la bivol şi i-a zis:
— M-ai încredinţat că pot face cu viaţa ta ce vreau, dacă te scap de moartea prin foame. A sosit vremea să te ții de cuvânt. Vreau să te mănânc azi la prânz!
Auzindu-i vorbele, i-a sărit bivolului ţandăra. Ochii i s-au înroşit, muşchii i s-au încordat. Şi, zvârlindu-se cu straşnicele lui coarne asupra tigrului, a prins a se lupta.
A sărit tigrul în lături, mârâind cu răutate.
Bivolul însă i-a spus:
— Chiar când eram gata să mor de foame nu mi-aş fi dat viața fără luptă. Dar acu’, fiind puternic ca mai înainte, nu mă mai tem de nimeni. Priveşte care mi-i puterea!
Şi, dintr-un salt, şi-a înfipt grozavele-i coarne în trunchiul unui palmier bătrân, pe care l-a străpuns dintr-o parte într-alta. S-a urcat apoi pe un deal, a izbit cu copta şi dealul s-a prăbuşit în milioane de milioane de firişoare de ţărână.
— Necinstitule! i-a răspuns cu mânie tigrul. Oare nu mi-ai făgăduit viaţa ta? Oare nu te-am scăpat de moartea prin foame?
Bivolul i-a întors vorba:
— Ce-am spus însemna că-ţi voi fi mereu credincios şi că mereu te voi apăra de duşmani, fără a mă teme de moarte!
— N-am nevoie de apărarea ta, nerecunoscătorule! a mârâit tigrul. Şi să ştii că din clipa asta carnea, şi nu nenorocitele gâze, îmi vor fi hrana! Şi că voi încerca neapărat şi gustul cărnii tale!
Şi, dând cu coada de pământ în duşmănie, tigrul s-a ascuns în hăţiş. Rămânând singur, bivolului a început a-i fi urât. Păi cum! Tigrul, cel mai bun prieten, să-i fie duşman de moarte…
Dar tigrul era tot atât de trist. Îi părea rău şi lui după prietenia pierdută. Numai că, mincinoasa de maimuţă izbutise să şi povestească tuturor celor din junglă că tigrul a jurat să-l mănânce pe bivol. Iar, pentru a nu-şi pierde încrederea în el însuşi, a început tigrul să-l vâneze pe bivol.
Doar că nu prea era uşor lucru să-l prinzi pe bivol în tufişuri. De trei ori s-a repezit tigrul asupra lui şi de trei ori l-a primit bivolul în coarne. Blana tigrului se făcuse numai găuri.
Atunci și-a pus în minte să se năpustească pe la spate asupra dușmanului. Dar bivolul era plin de luare-aminte şi izbutea să-și întoarcă de fiece dată straşnicele coarne împotriva tigrului.
Pierzând deci nădejdea de a gusta din carnea de bivol s-a dus tigrul la maimuţă.
Văzându-l pe tigru, maimuţa a grăit:
— Aşa-i că ai venit să-mi mulţumeşti pentru sfatul cel bun? Ei, cum ţi-a plăcul carnea de bivol?
— Nu-i atât de prost bivolul, ca să se lase mâncat! a mârâit tigrul. Dar am să aflu totuşi gustul cărnii.
Și grăind aşa, a ucis maimuţa şi-a mâncat-o.
Şi i-a plăcut carnea de maimuţă. De atunci tigrul nu se mai hrăneşte cu lăcuste şi fel de fel de gâze, ci a prins a vâna sălbăticiunile. Cel mai tare-i place carnea de maimuţă.
Dar, tot de atunci, bivolul se fereşte să-l întâlnească şi în pădure se tot uită cu băgare de seamă dacă stăpânul junglei nu i se furişează pe la spate.