A fost odată ca niciodată. Au fost odată un bărbat şi o nevastă care aveau o fiică. Femeia s-a îmbolnăvit şi a murit. Bărbatul a jelit-o cât a jelit-o şi după aceea s-a însurat cu alta.
Baba era rea, n-o putea suferi pe fetiţă — o bătea, o certa, zi şi noapte se gândea cum să scape de ea, cum s-o piardă.
Și iată că, într-o zi, când taică-său plecase pe undeva, maştera i-a zis fetiţei:
– Du-te la sora mea, mătuşă-ta, şi cere-i să-ţi dea un ac cu aţă, să-ţi cos o cămaşă.
Mătuşa asta era Baba-Cloanţa-Cotoroanţa. Fetiţa n-a îndrăznit să se împotrivească şi s-a dus, dar mai întâi, a trecut pe la mătuşă-sa cea bună.
– Bună ziua, mătuşică!
– Bună ziua, draga mea! De ce-ai venit?
– M-a trimis maştera la sora ei, să cer un ac cu aţă că vrea să-mi coasă o cămaşă.
– Bine-ai făcut, nepoată, că ai trecut întâi pe la mine, i-a zis mătuşa. Ţine, ai aici o cordeluţă, untdelemn, pâinică şi-o bucată de carne. Când mesteacănul o să te plesnească peste ochi — tu să-l legi cu cordeluţa; când poarta o să se trântească şi o să scârție, ca să te împiedice să intri — tu să-i torni pe la balamale untdelemn; când câinii s-or năpusti să te sfâşie tu să le arunci pâinica; iar când motanul s-o repezi să-ţi scoată ochii — tu să-i dai carnea.
Fetiţa i-a mulţurnit mătuşii şi a plecat.
A mers ea cât a mers şi a ajuns în pădure. Acolo, în pădure, împrejmuită cu un gard înalt de nuiele, era o colibă — pe picioare de găină aşezată, în coarne de berbec rezemată — iar în colibă stătea Baba-Cloanţa-Cotoroanţa şi ţesea pânză.
– Bună ziua, mătuşică! zise fetiţa.
– Bună ziua, nepoată! i-a zis Baba-Cloanţa. Ce te-aduce la mine?
– M-a trimis maştera să-ţi cer un ac cu aţă, să-mi coase cămaşă.
– Bine, nepoţică, o să-ţi dau şi ac şi aţă, dar până atunci, şezi colea şi lucrează.
Şi fetiţa s-a aşezat la fereastră şi a început să ţeasă.
Iar Baba-Cloanţa a ieşit din colibă şi i-a spus slujnicei:
– Eu îndată mă duc să mă culc, iar tu dă fuga, fă focul la baie şi spal-o pe nepoată-mea. Dar bagă de seamă, s-o speli bine de tot, că după ce mă scol, am s-o mănânc!
Auzind vorbele astea, fetiţa nu mai ştia de-i moartă sau vie. Şi, îndată ce se depărtă Baba-Cloanţa, începu s-o roage pe slujnică:
– Femeie bună! Bagă în sobă lemne cât mai puţine, şi toarnă peste ele apă, mai bine, iar apa s-o aduci cu ciurul!
Şi îi dărui slujnicei o batistă.
Slujnica făcu focul la baie, iar Baba-Cloanţa se trezi, se apropie de ferăstruică şi întrebă:
– Ţeşi, nepoţică dragă, ţeşi?
– Ţes, mătuşico dragă, ţes.
Baba-Cloanţa din nou s-a culcat, iar fetiţa, dându-i carne motanului, l-a-ntrebat:
– Motănaş-drăgălaş, învaţă-mă cum să fug de aici.
Şi motanul i-a zis:
– Vezi că pe masă se află un ştergar şi un pieptene, ia-le şi fugi cât mai repede, că de nu — te mănâncă Baba-Cloanţa! Când s-o porni ea să gonească pe urma ta — tu lipeşte-ţi urechea de pământ. Cum auzi că a ajuns aproape, aruncă pieptenele şi-ndată o să crească o pădure deasă. Până să răzbească ea prin pădure, tu ai să fii departe. Când o s-o auzi iar pe urmăritoare, aruncă ştergarul şi-ndată o să prindă a curge un râu lat şi adânc.
– Îţi mulţumesc, motănaş drăgălaş, i-a zis fetiţa.
După ce i-a mulţumit motanului, a luat ştergarul şi pieptenele şi a rupt-o la fugă.
S-au năpustit câinii la ea, au vrut s-o muşte, s-o sfişie — ea le-a dat pâine. Şi câinii au lăsat-o să treacă.
Poarta a scârţâit, vrând să se trântească — fetiţa i-a uns balamalele cu untdelemn. Şi poarta a lăsat-o să treacă.
Mesteacănul începu să foşnească, vrând s-o plesnească peste ochi — fetiţa îl legă cu cordeluţa. Şi mesteacănul o lăsă şi el să treacă. Fetiţa ieşi repede de acolo şi începu să alerge cât o ţineau picioarele. Alerga, nu se mai uita înapoi.
În vremea asta, motanul se aşeză la fereastră şi se apucă de ţesut. De ţesut nu prea ţesea, mai mult aţa încurca!
Baba-Cloanţa se trezi şi întrebă:
– Ţeşi, nepoţică dragă, ţeşi?
– Ţes, mătuşă dragă, ţes.
Atunci Baba se năpusti în colibă şi ce să vadă? Fetiţa nu era nicăieri, iar la război şedea motanul.
Baba-Cloanţa începu să-I bată şi să-1 ocărască pe motan:
– Uf, netrebnic bătrân ce eşti! Ah, nemernicule! De ce-ai lăsat-o pe fată să plece? De ce nu i-ai scos ochii? De ce nu i-ai zgâriat faţa?…
Dar motanul i-a răspuns:
– Te slujesc de-atâţia ani şi o dată nu mi-ai aruncat măcar un os golaş, pe câtă vreme ea — mi-a dat carne macră!
Baba-Cloanţa ieşi afară din colibă şi se năpusti la câini:
– Şi voi, de ce n-aţi muşcat-o, de ce n-aţi sfişiat-o pe fată?
– Noi te slujim de-atâţia ani şi o dată nu ne-ai aruncat o coajă arsă de pâine, pe câtă vreme ea — ne-a dat miez pufos!
Baba-Cloanţa dădu fuga la poartă:
– De ce n-ai scârțîit, de ce nu te-ai trântit? De ce ai lăsat-o pe fată să iasă din ogradă?…
Poarta i-a zis:
– Te slujesc de-atâţia ani şi o dată nu mi-ai pus măcar niţică apă la balamale, pe câtă vreme ea nu s-a zgîrcit şi mi le-a uns cu untdelemn!
Baba-Cloanța se răţoi la mesteacăn:
– De ce n-ai plesnit-o pe fată peste ochi?
Dar mesteacănul i-a răspuns:
– Te slujesc de-atâția ani şi nu m-ai legat măcar cu o aţă, pe câtă vreme ea mi-a dăruit o cordeluţă!
Atunci Baba-Cloanţa începu s-o ocărască pe slujnică:
– De ce, aşa şi pe dincolo, nu m-ai trezit, nu m-ai chemat? De ce ai lăsat-o să plece?…
Iar stujnica i-a zis:
– Te slujesc de-atîţia ani şi niciodată n-am auzit o vorbă bună de la tine, pe câtă vreme ea mi-a dăruit o batistă, a vorbit frumos şi blând cu mine!
Baba-Cloanţa a strigat cât a strigat, a făcut gălăgie cât a făcut, apoi s-a suit într-o piuă şi s-a năpustit pe urmele fetiţei. Cu pisălogul mâna, cu mătura urma-şi ştergea… Iar fetiţa a fugit şi-a tot fugit, şi-apoi s-a oprit, urechea de pământ şi-a lipit şi iată, ce-a auzit: pământul se sălta, se cutremura, Baba-Cloanţa gonea şi era tare aproape de ea…
Fetiţa scoase pieptenele şi-l azvârli peste umărul drept. Şi pe dată, crescu o pădure deasă şi-naltă: rădăcinile copacilor la trei stânjeni sub pământ creşteau, vârfurile lor înalte — norii îi propteau.
Baba-Cloanţa veni în goană şi prinse să roadă, să doboare pădurea. Ea rodea şi dobora, dar fetiţa mai departe alerga.
Dacă a trecut multă sau puţină vreme, cine mai ştie? Doar că fetiţa, iar urechea de pămînt şi-a lipit şi iată, ce-a auzit: pământul se sălta, se cutremura, Baba-Cloanţa gonea şi era tare aproape de ea.
Fetiţa luă ştergarul şi îl azvârli peste umărul drept. Şi, în aceeaşi clipă se revărsă un râu mare, nespus de mare, adânc, nespus de adânc!
Baba-Cloanţa făcu un salt, până la râu şi de ciudă scrâşni din dinţi: nu putea să-l treacă.
Se întoarse acasă, îşi adună toţi taurii pe care-i avea şi iar goni până la râu:
– Beţi, taurii mei dragi! Sorbiți toată apa din râu până la fund!
Prinseră taurii să bea, să bea, dar apa din râu nu scădea.
Baba-Cloanţa se supără, pe malul râului se culcă şi începu şi ea să soarbă din apă. A sorbit, a sorbit, a sorbit, a sorbit, şi-atâta a tot sorbit, până când a plesnit.
Iar în vremea asta, fetiţa nu se oprea, tot într-o fugă o ţinea.
Seara, când s-a întors taică-său acasă, o întrebă pe nevastă:
– Unde e fata mea?
Iar baba îi răspunde:
– S-a dus la mătuşă-sa să-i ceară un ac şi aţă şi văd că nu s-a mai întors.
Tatăl se îngrijoră şi voi să se ducă să-şi caute fata, dar tocmai atuncea veni, tot într-o goană, şi fiică-sa: de cât alergase, se-năbuşea, răsuflarea abia-şi trăgea.
– Unde-ai fost, fata mea? a întrebat-o tatăl.
– Ah, tăicutule! i-a răspuns fetiţa. M-a trimis maştera la soră-sa; dar sora asta a ei e Baba-Cloanţa-Cotoroanţa. Ea a vrut să mă mănânce. Cu chiu cu vai am scăpat de ea!
Cînd află toate astea taică-său, grozav se supără, pe baba cea rea din casă o alungă, azvârli după ea cu o mătură murdară. Şi, de-atunci înainte începură să vietuiască în îndestulare şi bună înţelegere numai el cu fiică-sa.
Aici, şi-aşa, povestea s-a stârşit şi ea.