repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18 (1975) și 38 (1997), Editura Ion Creangă, București
Trăia odată un bogătaș poreclit „Ardei-iute”. Era un om tare zgârcit și hain. Ce mai, lumea spunea despre el că are suflet de câine. Și acest bogătaș avea un argat pe nume Ciau-ta, care nu era de prin partea locului. Venise din alt ținut și argățea la boier de vreo șase-șapte ani.
Într-o zi, Ciau-ta se îmbolnăvi și căzu la pat.
Bogătașul începu să-și facă fel de fel de socoteli: „Vasăzică, după ce că zace și nu muncește, mai trebuie să-l și hrănesc”.
Până la urmă se hotărî să-l gonească din bătătură.
Ciau-ta era un om cinstit și drept, muncise din răsputeri atâția ani, dându-și tot câștigul pe hrană și pe straie. Iar acum, la greu, rămăsese fără un sfanț.
Porni la drum, târându-se ca vai de el, trăind din mila trecătorilor, și ajunse cu greu în satul lui. Acolo povesti rudelor sale ce i se întâmplase. De la rude aflară și sătenii.
Ticăloșia lui Ardei-iute umplu de revoltă sufletele oamenilor.
— Cerule, câtă nedreptate și lăcomie! se mirau toți. Cu ce-a greșit sărmanul Ciau-ta, să fie aruncat așa pe drumuri?
Oamenii hotărâră că argatul trebuie să se răzbune pe boier. Dar cum? Ușor de zis, greu de făcut.
Chibzuiră ei îndelung și până la urmă găsiră o cale.
— Punem mână de la mână, vindem care ce poate și adunăm bani mulți. Mai întâi trebuie să-l vindecăm pe Ciau-ta. Pe urmă…
Așa și făcură.
După ce argatul se înzdrăveni de-a binelea, câțiva săteni merseră cu el la oraș și-i cumpărară haine frumoase, bogate, și o colivie cu un papagal. În scurt timp, învățară papagalul să spună numai aceste două vorbe: „Așa este”.
— Las’ că-i venim noi de hac lui Ardei-iute! se bucurau sătenii.
Lăsară să treacă vreun an. Apoi Ciau-ta își îmbrăcă straiele cele noi, se ferchezui, luă cu el colivia cu papagalul și se arătă la curtea bogătașului.
— Mă ardea dorul de dumneata, stăpâne, îi spuse el. Nu te supăra, rogu-te, că am venit să te văd și să te întreb de sănătate.
— O, dar ce înțolit ești! Se vede că nu-ți merg prost treburile. Pe unde ai umblat mai bine de-un an? Ce-i cutia aia pe care-o duci în mână?
Boierul era uluit de schimbarea petrecută cu argatul său. Îl credea mort de mult și, când colo, uită-te la el! Nici nu mai știa cum să-l primească mai bine.
— Vai de capul meu și de treburile mele! i-o întoarse Ciau-ta. Abia-mi câștig și eu câte ceva de-ale gurii. Dar, ce să-i faci, zâmbi el cu subînțeles, ridicând colivia și arătându-i boierului papagalul, așa mi-a fost mie dat pe lume.
Ardei-iute nu înțelegea deocamdată nimic; care soartă, adică? De ce îi arată papagalul?
Dar argatul se făcea că nu pricepe curiozitatea stăpânului. Cum îl întreba de papagal, cum aducea altă vorbă, ațâțându-i și mai mult nerăbdarea. În cele din urmă se lăsă înduplecat și-i povesti lui Ardei-iute, ca pe o mare taină pe care nu trebuie s-o mai afle nimeni:
— În timp ce mergeam spre casă, bolnav și flămând ca vai de lume, mânat numai de dorința de a-mi da sufletul acolo unde mă născusem, adormii într-o noapte la marginea drumului. În vis, îmi apăru un moșneag cu barbă albă-albă și lungă. Acesta îmi spuse că undeva, într-o pădure, trăiește un papagal care poate descoperi comorile îngropate, poate găsi aurul și argintul ascuns în pământ. A doua zi m-am dus la locul cu pricina, am găsit papagalul, l-am adus acasă și am avut grijă de el. De-atunci, viața mea s-a schimbat. Am cu ce trăi, nu mai muncesc atâta, și nu că mă laud, dar am mai și pus câte ceva deoparte. De-atunci, nu ne-am mai despărțit niciodată, eu și papagalul meu, și suntem cei mai buni prieteni. Țin foarte mult la el.
Bogătașul asculta cu gura căscată. Dar parcă nu-i venea a crede.
— Nu înghit eu povești d-astea! Dacă aș vedea cu ochii mei, aș mai zice. Dar, așa, numai după vorbe…
Argatul o ținea una și bună că a spus adevărul, că lucrurile stau întocmai cum a povestit, boierul nu credea în ruptul capului, și tot așa până când se hotărâră să facă o încercare.
Merseră amândoi pe drum, argatul ducând cu luare-aminte colivia, până ajunseră la o fântână. Ciau-ta dădu târcoale puțului, apoi se opri și ridică în dreptul obrazului colivia, întrebând:
— Coco, frățioare, nu cumva e-ascuns pe-aci ceva argint?
— Așa este! răspunse pasărea vorbitoare.
Ciau-ta luă lopata, săpă puțin și ce să vezi? Dădu la iveală o oală cu arginți. Îi luară și porniră mai departe. Ajunseră la malul unei bălți.
— Nu cumva s-o fi aflând îngropat ре-aici ceva aur, Coco, frățioare? întrebă din nou Ciau-ta.
— Așa este!
Săpând, argatul dădu la iveală, sub privirile lacome ale boierului, o grămadă de monede de aur. Boierul nu se mai putu stăpâni:
— Ascultă, Ciau-ta, îi zise, îți dau oricât, numai vinde-mi mie papagalul acesta!
Argatul îi răspunse că i l-ar vinde cu dragă inimă, dar nu se poate despărți de el nici în ruptul capului. „Las’ că mi-l vinzi tu până la urmă”, își zise boierul în gând, în timp ce se întorceau acasă.
A doua zi, la conac se încinse o petrecere în toată legea. Masă bogată, băutură, lăutari, invitați tot unul și unul – bogătașii din sat și rudele de la oraș ale lui Ardei-iute. În toiul mesei, boierul povesti musafirilor că e pe cale să facă o afacere grozavă: și le spuse asta în așa fel, de parcă vânzarea ar fi fost deja hotărâtă:
— N-o să aibă ce face Ciau-ta. O să se rușineze față cu atâta lume și o să accepte.
Bineînțeles, toți oaspeții săriră care mai de care să-l felicite pe Ardei-iute. Acesta ciocni cu toți, mai bău două-trei pahare, apoi se adresă lui Ciau-ta în gura mare, dinadins ca să-l audă toți:
— Îți dau pe el oricât îmi ceri. Nici nu mă uit la preț.
Ciau-ta se prefăcu oarecum încurcat și-i răspunse:
— Cum aș putea să-l refuz pe omul care mi-a fost stăpân vreme de aproape șapte ani? Mai ales în fața atâtor cinstite fețe? Dar acest papagal e cea mai mare comoară a mea. Nu m-am despărțit de el nici zi, nici noapte, de când îl am. Dacă domnia-voastră ține cu tot dinadinsul, eu vi-l vând. Numai să-mi dați pe el prețul cuvenit.
Oaspeții și rudele boierului săriră care mai de care să-l convingă pe argat.
Ardei-iute își frecă mâinile și rânjea cu gura până la urechi. Nevasta veni lângă el și-i șopti la ureche:
— Comoară ca acest papagal nu mai găsești alta pe lume. Fă în așa fel ca să se învoiască! Dă-i de la bun început toată averea: pământ, casă, livadă, tot. Numai de s-ar învoi.
Bogătașul nu avea alta în cap decât să pună mâna pe papagalul năzdrăvan. Chemă notari și martori, întocmiră actele de vânzare și le semnară cu toții, punând degetul. Averea lui Ardei-iute aparținea de-acum lui Ciau-ta, iar papagalul intră în stăpânirea boierului. Acesta fu felicitat de toți oaspeții, care nu știau cum să-l mai lingușească, doar avea să devină, de-acuma înainte, și mai bogat. Fericit la culme, Ardei-iute luă colivia cu papagalul și porni, urmat de oamenii lui, de rude și de prieteni. Sărea și alerga, bucuros că de-acum se va umple de aur și argint. Ajunseră la malul unei ape. Ardei-iute întrebă papagalul:
— Frățioare, e ре-aici ceva argint îngropat?
— Așa este!
Săpară tot malul. Săpară și în apă. Căutară zile și nopți. Nu găsiră nici urmă de arginți.
Plecară mai departe. Ajunseră, istoviți și supărați, la poalele unui deal.
— Se află ascuns ре-aici ceva aur?
— Așa este!
Săpară ei ce săpară, dar nu găsiră nimic. Era și de înțeles: dacă nu pusese nimeni, de unde să fie? Ardei-iute își dădu abia acum seama că mâncase o păcăleală grozavă.
— Papagalule, nu cumva m-ai păcălit?
— Așa este!
În culmea disperării, cu ochii injectați și cu obrazul verde-vânăt de furie, Ardei-iute trânti colivia de pământ, cu toată puterea.
— Ai să mă bagi în pământ de supărare, pasăre spurcată!
Papagalul reuși să iasă nevătămat dintre sfărâmăturile coliviei și se cocoță pe creanga unui copac.
— Așa este! îi răspunse el cu glas strident, în timp се-și scutura penele ciufulite.