A fost odată, într-o biată colibă, la margine de sat, o bătrână cu fiul ei, Musai. Atâta sprijin avea și ea, pe Musai, care trudea de la soare-răsare până la soare-apune, pe ogorul său. Toată ziulica bălăcea prin noroi, punând orez în pământul acoperit cu apă multă, așa cum îi trebuie orezului să încolțească.
Și cum lucra el așa în lanul mlăștinos, deodată căzu din văzduh un cocor în apropierea sa.
Musai era deprins cu cocorii, fiindcă în împărăția Mikadoului, asemenea păsări înalte în picioare se plimbă nestingherite în brazdele arate. Cine ar cuteza să facă rău acestei ființe cu pene albe, pe care toți o numesc „Preacinstitul domn cocor”?
De aceea, acestei păsări îi place tovărășia omului. Și pășește cu atâta delicatețe și grație prin apă, încât se și zice de o gingașe fetiță, blândă în purtare, că este asemenea „păsării ce se ridică din apă fără să o tulbure”.
Când zări pasărea căzută, Musai grăbi cât putu de repede prin glodul țarinei. Zvârli cazmaua jos și privind în iarbă, văzu o săgeată înfiptă în spinarea cocorului; picuri roșii de sânge pătau penele albe ca zăpada.
Cocorul nu se sperie deloc de el. Dimpotrivă, plecă gâtul în jos, ca și când s-ar fi supus de mai înainte la orice avea de gând să facă tânărul țăran.
Binișor și cu grijă, Musai scoase săgeata și ajută păsării să se ridice, dând în lături buruienile ca să aibă loc să-și desfășoare aripile. De câteva ori se zbătu cocorul, încercând să zboare; apoi întinse bine aripile și pornu fâlfâind de la pământ, rotindu-se în jurul făcătorului său de bine, ca pentru a-i mulțumi; după care o luă drept spre munte, fără să se mai întoarcă.
Musai privi pasărea cum se face tot mai mică, până dispăru în azurul cerului; pe urmă se întoarse la muncă, gândindu-se la vremea când se vor coace spicele de orez. Mai trebuia să trudească multe zile până să culeagă rodul muncii, hrana sa și a bătrânei, că alta n-avea.
Singura sa mulțumire era seara când, obosit de ceasuri lungi de muncă în lanul cufundat în noroi, putea să facă acasă o baie fierbinte. De asta avea întotdeauna grijă mamă-sa, și de baie și de chimonoul proaspăt călcat, cu care-l primenea. După cină, Musai petrecea seara cu vecinii.
Și așa la fel, fiecare zi se adăuga celeilalte, una după alta, până în apropierea toamnei.
Într-o seară, când se întorcea acasă până a nu scăpăta soarele de tot – ce să vadă? Lângă mamă-sa sta o fată foarte frumoasă care îi ură bun sosit, cu o grație de domniță.
Bietul băiat era ca vai de el, după o zi grea de muncă, desculț, plin de noroi, cu legătura la cap în loc de pălărie, cum obișnuiesc japonezii la treabă. De aceea nici nu se gândi să-i răspundă, ci, scoțându-și legătura de pe frunte și răsuflând adânc, se înclină în fața mamă-si și o întrebă:
— Cine este preacinstita domnișoară și cum de a ajuns în amărâta noastră colibă?
— Uite, răspunse mamă-sa, acum te-ai făcut bărbat în toată firea, dar nu ai și tu o nevastă. Toată lumea știe că ești un băiat harnic, cuviincios, cuminte și ascultător mamei tale. Așa că nobila domnișoară ți-ar fi cu dragă inimă soție. Eu, fără învoirea ta, nu-i pot da un răspuns. Tu ce zici?
Tânărul țăran gândi adânc:
— Gingașă făptură și poate de nobilă viță. Dar dacă m-aș învoi, cum o să poată ea să îndure sărăcia cu care suntem noi deprinși? O să fie ea răbdătoare când o să suferim de foame? Sau va zăbovi aici numai o clipă și va pleca apoi, lăsând durere și întristare în urmă-i?
De aceea nu dete niciun răspuns.
Dar cum zilele fugeau și el vedea cât de bună e fata cu mama sa, totdeauna cu bunăvoință și răbdare și uitându-se pe sine, temerile i se spulberară ca norii în vânt. Și așa, se căsătoriră, tânărul și cu gingașa fată.
Toamna târziu, însă, la vremea când spicele ar fi trebuit să fie pline de bob, nu putură scoate nimic din paiele seci. Atâta trudă irosită în zadar. Și biruri grele de plătit, și-n casă, merinde de fel, și foametea pândindu-i rânjind. Către iarnă se găsiră cu toții în cea mai grozavă lipsă.
Atunci soția își arătă puterea sufletului ei, îmbărbătându-și tovarășul:
— Nu fi îngrijat. Eu știu să țes pânză, cum nu s-a mai văzut pe aici. Trebuie numai să-mi faci o cămăruță doar pentru mine, căci, pentru ca să o pot țese, e nevoie să fiu singură și în tăcere netulburată.
Bătrâna se învoi, dar pe Musai îl trăgea inima doar pe jumătate. Totuși se puse cu sârg la lucru. Cu stâlpi, stinghioare, stuh și rogojini pe jos, cu pereți drepți, întăriți cu lut, și cu ferestre din hârtie, zăbrelite, așa cum se fac în Japonia, el dură cămăruța.
Acolo, singurică, zi de zi, departe de toți, blânda nevastă migălea nevăzută.
Mama și soțul așteptară cu răbdare, până când, după o săptămână, femeia fu iarăși printre ei. În mâini purta o trâmbă de albă pânză strălucitoare, tot atât de netedă și curată ca zăpada abia căzută. Ici- acolo, câte o vargă purpurie în țesătură, făcea să pară și mai albă, neatinsa albeață a pânzei, pe care se îmbinau roșul ca sângele și albul ca zăpada.
— Cum o să-i zicem? Întrebă soțul înmărmurit.
— Nu are nume, nici asemănare pe lume nu are, zise minunata țesătoare.
— Dar trebuie să aibă un nume. Mă gândesc să o duc Marelui stăpân Daimyo; și el n-o s-o primească, dacă nu știe ce nume are.
— Atunci, zise nevasta, o să-i zicem „Haina albă a cocorului”.
Musai o duse în grabă stăpânului la castel, care, când o văzu atât de minunată, o trimise în dar împărătesei la Kyoto. Acolo, la palat, cu toții rămaseră încremeniți, iar împărăteasa porunci ca țăranul să fie bine răsplătit.
Purtând o mie de arginți în sacul său, tânărul țăran zorea către casă pentru a vărsa banii lucitori la picioarele mamei sale, mulțumind nevestei care-i adusese avuție. Făcură praznic, și săptămâni îndelungate ei trăiră în tihnă din banii agonisiți pe pânza măiastră.
Într-un târziu însă, se văzură din nou în pragul nevoii. Atunci Musai își întrebă nevasta dacă nu s-ar învoi să mai țeasă o dată o minunată „Haină albă a cocorului”. Ea primi bucuroasă, vestindu-i iarăși că trebuie să o lase singură și să nu caute s-o vadă, până nu va ieși ea din cămăruța cu pânza.
Însă, blestemata curiozitate îl rodea pe Musai. Ca un hoț, el se furișă la fereastra zăbrelită și punând limba pe un ochi de hârtie îl umezi ca să nu facă zgomot și băgă degetul făcând o gaură, de care își lipi ochiul, să se uite înăuntru.
Dar, ce minune îi fu dat să vadă? La războiul de țesut nu era nicio femeie, ci numai un cocor alb, cocorul pe care-l văzuse el în lanul de orez și din a cărui spinare scosese săgeata vânătorului.
Aplecată pe vârtelnița de tors, pasărea își smulgea puful mărunt de pe pieptul ei, îl răsucea și-l depăna făcând din el firul cel mai subțire ce a fost văzut vreodată de oameni.
Din când în când, storcea din inima ei picuri roșii de sânge, cu care vopsea vărgile, și așa mergea țesutul veșmântului, care era mai pe sfârșite.
Musai, încremenit, privi fără să se miște, când, deodată, chemându-l mamă-sa, el strigă fără voie, răspunzându-i:
— Da, viu numaidecât!
Atunci corul tresări speriat și văzu gaura din fereastra de hârtie. Zvârlind jos pânza năvădită, scoase un strigăt ascuțit și porni mânios către ușă, luându-și zborul afară, spre cer.
Ca o pată albă pe colinele albastre, se mai văzu o clipă și apoi pieri în văzduh.
Mult timp Musai rămase4 cu privirea pe cer, așteptând în zadar întoarcerea păsării.
De-acu’, fiul și mama din nou se văzură față-n față cu sărăcia și singurătatea, iar flăcăul se apucă iarăși să se bălăcească, desculț, în lanul de orez.
Și în fiecare primăvară, pe vremea când găsise pasărea căzută în ogorul său. Musai privea stăruitor cerul, doar-doar s-o ivi cumva cocorul său drag.