Mama Capra locuia într-o căsuţă din mijlocul pădurii cu cei 7 iezi, frumoşi şi deştepţi.
Cel mai mare se numea Bele şi era negru precum cărbunele.
Bolo, cel de-al doilea, avea blănita castanie şi strălucitoare.
Boli era a treia, o căpriţă albă cu copite negre.
Bili, cel de-al patrulea, era un ieduţ cu pete negre şi maro, ca şi cea de-a cincea, Bali, care era căpriţa.
Bala avea culoarea galbenă ca spicul de grâu, dar cel mai drăguţ dintre toţi era Bulu, un ieduţ negru, cu o pată albă în frunte.
Înainte să-i ducă la scoală, mama Capra le spunea mereu:
– Copiii mei, fiţi silitori şi ascultaţi-vă profesorul dacă vreţi să ajungeţi cineva în viaţă. Nu vă jucaţi pe drum şi nici nu vă abateţi din cale, pentru că aţi putea să vă întâlniţi cu lupul cel rău.
– Daaaa, mamăăăă! Stai fără grijă, promiteau toţi într-un glas.
Într-o zi, când mama Capra trebui să plece la cumpărături în târg, îşi aduna copiii şi le spuse:
– Trebuie să vă las singuri, pentru că plec la cumpărături. Aveţi grijă să nu deschideţi nimănui, căci dacă afla lupul că sunteţi singuri, precis va veni pe aici şi va încerca să vă mănânce pe toţi.
– Vai, mămico, ce frică ne e! spuse Bele, iedul cel mare. Dar cum vom şti dacă cel care bate la uşă este lupul ?
– Este adevărat că lupul e foarte viclean şi se poate deghiza. Dar îl veţi recunoaşte după vocea sa răguşită şi labele negre.
Mama Capra pleca la târg cu coşuleţul, iar cei şapte iezi se încuiară în căsuţa şi începură să se joace. După puţin timp, cineva bătu la uşă şi se auzi o voce răguşită strigând:
– Deschideţi repede, copii, sunt eu, mama voastră!
Ieduţii se uitară unii la alţii speriaţi şi atunci Bele, cel mare răspunse :
– Nu, nu! Nu o să-ţi deschidem uşa! Crezi că suntem proşti? Tu nu eşti mama noastră; tu eşti lupul. Mama are voce dulce, iar a ta e aspră.
Lupul pleca fără să mai spună nimic, gândindu-se cum să-i păcălească pe iezi.
Merse la farmacie şi îi spuse farmacistului:
-Sunt un pic răcit şi aş vrea să-mi daţi ceva pentru răguşeala.
– Am să-ţi dau nişte pastile cu nalbă, care te vor vindeca foarte repede.
Lupul înghiţi toate pastilele într-o clipă şi se întoarse la casa ieduţilor.
Bătu la uşă, spunând cu o voce dulce:
– Deschideţi, copii, sunt eu, mama voastră.
De data aceasta iezii nu ştiură ce să facă.
Oare era sau nu mama lor?
Bele îşi aminti de sfaturile mamei sale şi îi striga:
– Arată-ne mâna ta, mama şi aşa ne vom convinge.
Atunci lupul îşi baga laba prin gaura de sus a uşii.
– Nu îţi deschidem, răule, că eşti lupul şi nu mama! Ea are copitele albe, iar laba ta e neagră.
Furios, lupul merse la o brutărie.
– Ah, prietene brutar! În timp ce frigeam nişte bunătăţuri, mi-a sărit ulei pe labele din faţă şi m-am ars. Mi s-a spus că mi-ar face bine să-mi pun nişte coca pe arsura.
Brutarul, făcându-i-se milă de lup, îi puse coca pe labe, care deveniră albe şi acoperite cu făină.
Astfel lupul se întoarse la ieduţi.
– Copiii mei, spuse cu o voce suavă, sunt mămica voastră iubita care s-a întors. Deschideţi repede!
– Mai întâi arată-ne copitele, altfel nu te credem.
Lupul, bucuros, îşi baga labele prin gaura uşii, spunând:
– Cat mă bucur, copii, că sunteţi atât de grijulii. Priviţi copitele mele.
Erau atât de albe şi moi labele lupului, încât iezii nu mai avură nicio îndoială şi îi deschiseră uşa.
Dar ce sperietură traseră bieţii de ei, când îl văzură intrând pe lup!
Îngroziţi, se ascunseră unul sub masă, altul, şup pat, altul, în cuptor, care, din fericire nu era aprins.
Bulu, cel mai mic dintre ei, se bagă în cutia ceasului cu cuc.
Dar fu în zadar, lupul cel viclean răvaşi toată casa şi îi înfuleca unul câte unul.
Doar Bulu scăpă.
Lupul mâncase atât de mult, încât i se făcu somn. Se tolăni la umbra unui copac.
– Aaaah!, casca lupul. Ce bine o să dorm!
Şi, într-adevăr, după câteva secunde deja sforăia.
Între timp, mama Capra se întoarse acasă şi aproape leşină când văzu uşa deschisă şi toată casa răvăşită!
Foarte îngrijorată, începu să-şi cheme copiii, dar niciunul nu răspundea. Cum puteau să răspundă dacă erau deja în burta lupului?
Bulu îşi recunoscu mama şi striga:
– Mama, mămico, aici sunt! Vai, prin ce spaima am trecut!
Mama Capra îl scoase pe Bulu din ascunzătoare şi acesta îi povesti ce se întâmplase cu frăţiorii săi.
Ce mult plânse mama Capra!
Dar era curajoasă şi se gândi să-l pedepsească pe ticălosul lup.
Ieşi în pădure, urmată de Bulu, şi nu dură mult până îl găsiră pe lup, care dormea încă sub copac.
Mama Capra se pregătea să-şi înfigă coarnele în burta ticălosului, când văzu ceva mişcându-se în pântecul lui.
– Priveşte, Bulu ! Frăţiorii tăi încă mai trăiesc!
Fugi acasă şi adu-mi cuţitul din bucătărie.
Când Bulu aduse cuţitul, mama Capra, cu mare grijă, taie pielea de pe burta lupului.
Vai, ce fericire! Toţi copiii săi ieşiră vii şi încântaţi să-şi revadă mama.
– Fugiţi la rău, le spuse mama Capra şi aduceţi şase pietre foarte mari. Cu ele în stomac, lupul nu-şi va da seama de schimbare.
Iezii aduseră pietrele şi mama Capra le bagă în burta lupului, pe care o cusu la loc cu grijă.
După ce termină, lupul se trezi.
– Vaai, ce sete îmi este! spuse el întinzându-se.
Ajunse la rău şi se aplecă să bea apa.
Dar greutatea pietrelor îl trase şi îl făcu să cadă în apă.
Şi, deşi ştia să înoate, din cauza burţii sale pline cu pietre se scufunda şi nu mai ieşi niciodată.