Odată ca niciodată, într-un îndepărtat sat din Japonia, trăia un bătrân și cinstit bărbat, pe nume Kamatase, alături de iubitoarea lui soție. Într-o zi, în vreme, ce săpa pe bucata lui de ogor, un cățeluș înfricoșat s-a apropiat de el, schelălăind cât îl țineau puterile. Acest cățel fusese bătut cu cruzime de Yatake, un om lacom, ale cărui pământuri se învecinau cu peticul sau de ogor.
„Vai, bietul de tine,” a exclamat bătrânul, după care l-a oblojit și l-a luat acasă, dându-i numele de Shiro (*).
Moșneagul și nevasta lui au ajuns cu vremea să îl iubească nespus de mult pe Shiro, iar cățelul, la rândul său, s-a atașat de cei doi soți, ajutându-i, pe cât putea, la treburile lor zilnice. Shiro a mâncat și a tot mâncat din bunătățile date de stăpânii săi până când a devenit un mare și puternic dulău.
Odată, Shiro l-a călăuzit pe bătrânul Kamatase până la un munte din apropiere. Atunci când au ajuns în vârful acestuia, câinele a pornit să latre, „Ham-ham, sapă aici! Ham-ham, sapă aici!”
Stăpânul său i-a dat ascultare și, spre marea sa uimire, a dat peste o mulțime de monede din aur ascunse cine știe de când în pământ.
Auzind ce se întâmplase, Yatake, lacomul vecin i-a spus moșului, „Împrumută-mi și mie pentru o zi câinele tău.”
Kamatase, având inima bună, s-a învoit, așa că vecinul, împreună cu soția sa, au dus cu forța, trăgându-l de lesă, câinele până la muntele cu pricina. „Unde este aurul?” a strigat apoi Yatake.
Cu spaimă în suflet, Shiro a început să scâncească. „Aha, deci aici este,” a zis hulpavul bărbat, și, fără a mai sta pe gânduri, s-a pornit să sape în acel loc. În loc de monede de aur, el a găsit însă numai gunoi.
„Îndrăznești să îți bați joc de mine,” s-a răstit el cuprins de furie, și, fără a mai pregeta, a omorât nevinovatul câine.
Atunci când stăpânii lui au aflat despre această faptă, l-au jelit pe Shiro, și l-au îngropat lângă casa lor. Imediat, din mormântul lui Shiro s-a înălțat un vlăstar, care chiar a doua zi a devenit un impunător copac.
„Lui Shiro îi plăceau prăjiturile din orez fiert,” și-a adus aminte Kamatase. „Haide să facem o mâncare de orez și să o ducem la mormântul său.” A tăiat copacul răsărit peste mormântul câinelui și a cioplit din el un mojar. Apoi, a început să gătească împreună cu soția sa orezul. În clipa în care l-a pus în mojar, aceasta s-a preschimbat în nenumărați bani de aur.
Auzind ce s-a petrecut, vecinul său a dat buzna peste el și i-a cerut, „Dă-mi mojarul tău!” După aceea, a făcut, cu nevastă-sa alături, niște prăjituri din orez, însă când a turnat orezul în mojar, acesta s-a transformat, sub ochii lor, într-un nămol negru. „Ce naiba s-a întâmplat?” a urlat Yatake. Furios peste poate, a tăiat cu toporul mojarul, făcându-l bucăți. După aceea, a aruncat rămășițele de lemn în soba și le-a ars. Bătrânul și bunul său vecin s-a întristat, dar a adunat cenușa rămasă din mojarul sau, a puso într-o cutie, și a adus-o la casa lui.
„Să împrăștiem aceasta cenușă peste ogorul nostru, astfel încât să crească frumoase ridichile care îi plăceau atât de mult lui Shiro,” a zis Kamatase. Atunci când a făcut acest lucru, s-a iscat, pe neașteptate, un vânt puternic, care a purtat cenușa până la un pom sterp din apropiere, făcându-l să capete pe ramuri, dintr-o dată, niște minunate flori de cireș. Omului nu i-a venit să-și creadă ochilor, dar a luat restul de cenușă și a aruncat-o peste toți pomii săi neroditori, făcându-i de îndată să înflorească cu niște neasemuit de frumoase flori de cireș. Vestea despre acest miracol a ajuns la urechile locuitorilor din preajmă, și chiar până la acelea ale regelui de pe acele meleaguri.
Kamatase a fost adus în fața regelui, cu tot cu cutia lui de cenușă. La porunca suveranului, omul a împrăștiat cenușa peste pomii din preajmă, făcându-i pe toți să nască minunate flori de cireș.
„Nemaipomenit!” a exclamat regele, cu sufletul plin de mulțumire. „Bravo! Ești cel mai meșteșugit înfloritor al pomilor din toată Japonia, și meriți o răsplată pe măsură!”
Nevrând să rămână mai prejos, Yatake a adunat din soba sa cenușa care îi mai rămăsese și a alergat până la curtea suveranului, strigând: „Așteptați puțin! Veți vedea cu toții ca eu sunt cel mai mare înfloritor de pomi din toată Japonia!”
A azvârlit cenușa către copaci, însă aceasta a ajuns în ochii și nasul regelui, fiind cât pe ce să îl sufoce.
„Neobrăzatule!” a strigat, mânios, suveranul, și, fără a mai sta la tocmeală, la aruncat în temniță pe lacomul și nesăbuitul om.
* În limbă japoneză, Shiro înseamnă „alb”.