La marginea orașului trăia un dogar. El n-avea de lucru și, firește, n-avea nici bani. Iarna se anunța aspră. În fiecare zi sufla un vânt puternic. Căsuța bietului dogar scârțâia și se clătina. Chiar și copacii cei mai viguroși se aplecau până la pământ.
Într-o dimineață dogarul privi pe fereastră și-i spuse nevestei:
— Privește ce uragan! În sfârșit, ne vom îmbogăți.
— Cum o să ne îmbogățim noi de pe urma uraganului? Nu pricep, zise nevasta.
— Ei, dar proaste mai sunteți voi femeile! Niciodată nu dați ascultare bărbaților și uite-așa vă scapă fericirea din mână.
— Ce fericire poate să aducă un uragan? Dogarul tuși și spuse:
— Când suflă vântul cu putere, se ridică praful. Acesta se așază în ochii oamenilor. Firește că ochii se-nroșesc și lăcrimează. Și de-aici… fericirea noastră.
— Ei, și dacă ochii oamenilor lăcrimează, ce-are a face asta cu fericirea noastră?
— Cât ești de nepricepută! Oamenii se vor îmbolnăvi. Mulți vor orbi. Și ce pot face orbii? Lor nu le rămâne altceva de făcut decât să bată drumurile, să joace, să cânte și să ceară milostenie. Dar la ce vor cânta? Se-nțelege că la tamburină. Iată fericirea noastră.
— Ei, și dacă vor cânta la tamburină, ne vom pricopsi?
— Ce neroadă! Doar tamburina se acoperă cu piele de pisică. E nevoie de tamburină, e nevoie și de pisici. Acestea trebuie omorâte.
— Ei, și dacă mor pisicile, cum vom fi noi fericiți?
— Dacă nu vor mai fi pisici, în toate cămările vor da buzna șoarecii. Aceștia vor roade toate putinile și butoaiele. Înseamnă că oamenii vor avea nevoie de butoaie și doage noi. Și, bineînțeles, că eu voi avea foarte mult de lucru. Și astfel ne vom îmbogăți și vom fi fericiți…
Repovestită de George Sâmpetrean
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 25, 1983 [p. 203-204]