De mult de tot, în vremi îndepărtate, trăia un padișah. În ziua în care îi aduse pe lume un fiu, împărăteasa muri. Și cum, în aceeași clipă cu feciorul de padișah, se născu, în grajduri, un mânz, băiatul fu hrănit cu lapte de iapă până ajunse la vârsta să mănânce de toate. Astfel se făcu că prințul se simțea legat de mânz cu o dragoste de frate. Iar oamenii, știindu-i povestea, îi dădură porecla de Atoglu — Fiul Calului și așa îi rămase numele până astăzi.
Trecură zilele. Atoglu deveni un flăcău voinic și neînfricat. Mânzul de odinioară era acum un cal iute și puternic. Padișahul își luă o nouă soție, care pizmuia tot ce-ar fi putut să-i aducă aminte de prima împărăteasă. E lesne de înțeles că Atoglu îi stătea ca un ghimpe în inimă.
Într-o bună dimineață, când mai înainte de-a pleca la medrese1, Atoglu trecu, ca de obicei, să-și vadă calul, acesta îl întâmpină cu un nechezat de bucurie, în timp ce din ochi îi picurau lacrimi.
– O, frate, ce-i cu tine? se miră Atoglu. Pentru ce și te bucuri și plângi?
– Astăzi împărăteasa, printr-o slugă credincioasă ei, a pus la cale moartea ta. M-am bucurat că te-am văzut, dar, amintindu-mi ce te așteaptă, am plâns.
– N-ai grijă, îl liniști prințul. N-am să mă dezlipesc toată ziulica de padișahul-tată si răul n-o să mă atingă.
Văzându-și planul zădărnicit, împărăteasa se dădea de ceasul morții. Atunci sluga ei îi spuse:
– Degeaba te mai frămânți, stăpână. Cât trăiește calul lui Atoglu, n-o sa izbutim. Isprăvește întâi cu calul și apoi ușor îi venim de hac și prințului.
Peste câteva zile, ducându-se la medrese, Atoglu trecu iar să-și vadă calul, care îl primi din nou plângând și bucurându-se în același timp.
– Ce ai, căluțul meu? îl mângâie Atoglu. De data asta ce supărare te paște?
– Ei, bunul meu stăpân! De bucurat, mă bucur ca ori de câte ori dau ochii cu tine. Dar teamă mi-e că mai mult n-am să te mai văd, și de-asta plâng.
– Cum așa?
– Împărăteasa a hotărât moartea mea, ca să-i fie mai ușor să lovească în tine. Când ai să-mi auzi nechezatul, să știi, stăpâne și frate, că îmi iau rămas bun de la tine pentru totdeauna!
– Om vedea noi de-i chiar așa! spuse Atoglu și plecă la școală.
Dar, tocmai când hogea îl puse să citească din Coran, se auzi un nechezat atât de puternic, încât zăngăniră geamurile medresei. Amintindu-și de spusele calului, Atoglu se ridică și dădu să fugă afară. Și cum hogea îi stătea în drum, prințul îl păli cu hangerul de la șold și, trecând peste trupul lui, goni spre grajduri. Aici, ce să vadă? O mulțime de slujitori, cu fețe crunte și iataganele ridicate, se îmbulzeau în jurul calului său trântit la pământ și legat fedeleș.
– Așteptați! le strigă Atoglu. Lăsați-mă să-l mai încalec o dată, și-apoi faceți ce vreți și cu el, și cu mine!
Când își simți stăpânul în spinare, calul parcă prinse aripi. Se smuci zdravăn de rupse legăturile de la picioare și, avântându-se în înaltul cerului, dispăru în nori.
…Se opriră departe, pe o poiană întinsă, numai iarbă și flori.
– Iată-ne scăpați de urgia împărătesei, stăpâne și frate! Tu însă, dragul meu, ai o Vină grea de ispășit: ai luat viata unui om nevinovat, a hogei. O vreme va trebui să rătăcești singur prin lume, supus la fel de fel de încercări. În tot acest răstimp al pribegiei tale, ajutor nu pot să-ți mai dau. Totuși, ia căpăstrul ăsta. Poate că odată și odată o să-ți prindă bine. Și-acum ne despărțim! Și calul se făcu nevăzut.
Singur, îngândurat, Atoglu o luă pe jos, prin meleaguri necunoscute. Și colindă, și colindă până ajunse pe malul unei mări necuprinse. Ostenit, se cuibări pe nisip și adormi. La miezul nopții un vuiet surd îl trezi din somn. Își aruncă ochii spre mare și rămase înlemnit: din valuri ieșea o herghelie de cai. Toți erau albi, albi de tot, ca fulgul de omăt, în afară de unul singur. Acesta, negru ca pana corbului, avea în frunte o stea argintie care strălucea în lumina lunii de te orbea. Sărind ușor peste ape, caii veniră la țărm și împrăștiindu-se printre ierburi și tufișuri, păscură până în apropierea zorilor, când se întoarseră și fură înghițiți de valuri.
Prins ca într-o vrajă, Atoglu așteptă înfrigurat să vină din nou noaptea. Când caii, iviți iarăși din valuri, atinseră țărmul, el se ridică în picioare și iute ca fulgerul zvârli căpăstrul pe grumazul armăsarului negru. Acesta, cu fruntea plecată, păși supus în fața prințului, urmat îndeaproape de întreaga herghelie.
– De-acum încolo suntem ai tăi, stăpâne. Poți face cu noi ce vrei. Te-om urma pretutindeni, dar nu de bună voie. Căci dragi ne sunt grajdurile noastre de mărgean din fundul mării, dragi, tăinuitele noastre ținuturi. Mai bine, rogu-te, dăruiește-ne libertatea și, noi, la orice chemare a ta, sărim în ajutor. E destui să ții în mână un fir de păr din fruntea mea, că eu, cu toată herghelia, îți împlinim orice poruncă.
– Să fie după voia voastră, hotărî Atoglu și luând un fir de păr argintiu din fruntea calului, îl ascunse cu grijă, în timp ce caii se aruncară în mare, mistuiți de ape.
Dimineața, Atoglu porni să pribegească mai departe. Merse ce merse până ce dădu de o pădure. Așezat la umbră să se odihnească, auzi un fâșâit: era un șarpe care se strecura tiptil spre cuibul unei păsări, să-i mănânce puii. Atoglu nu stătu o clipă pe gânduri. Luă o săgeată din tolbă, își încordă arcul, ochi și trase în capul șarpelui, care rămase mort pe loc.
– Să trăiești, Atoglu, că mult bine mi-ai făcut, îi grăi pasărea-mamă. De nouă ani de zile n-am apucat să-mi văd un pui mare, din pricina tâlharului ucis de tine. De-acum încolo, datorită ție, toți puii mei or să trăiască. Ține pana asta. De câte ori ai să fii la strâmtoare, ia-o și gândește-te la mine, și toată păsărimea, de aici și aiurea, o să alerge să te ajute.
Atoglu mai zăbovi în pădure, de se odihni, și plecă iarăși mai departe. După zile și zile de umblat, ajunse într-o cetate. O luă agale pe străzi, să cunoască locurile și oamenii.
Când trecu prin fata seraiului împărătesc, văzu adunată acolo o mulțime de bărbați. Amestecându-se printre ei, întrebă pe unul:
– Ce s-a întâmplat?
– Fetele padișahului nostru — trei la număr — își aleg azi soții. Toți bărbații neînsurați din țară au venit buluc să-și încerce norocul. Vorba aceea: “Ştie ea musca ce e dulce”.
Nici nu-și sfârși omul bine spusele, și străjerii deschiseră porțile din piatră albă, dăltuită, ale seraiului, lăsând să treacă afară mai întâi pe padișah, apoi pe cele trei fete, frumoase între frumoase. Ele veniră spre mulțimea de bărbați, în mână cu vase de aur pline cu apă de trandafir. Una din fete, apropiindu-se de un fecior chipeș și, după cum îl arăta îmbrăcămintea, și de neam, îl stropi cu apă de trandafiri.
– Ura! izbucniră sutele de voci. Iar crainicii vestiră:
– Cea mai mare fiică a padișahului nostru va lua de soț pe fiul mai marelui vizir, primul sfetnic al țării!
A doua fată se îndreptă spre alt flăcău, la fel de bogat înveșmântat ca primul, și îl stropi cu apa de trandafiri din vasul său.
– Ura! strigară iarăși oamenii. Iar crainicii vestiră din nou:
– Fiica mijlocie a padișahului nostru și-a ales de soț pe fiul marelui nostru vistiernic!
Mai rămăsese mezina. Ea păși până în dreptul lui Atoglu și-l stropi cu apă de trandafiri.
– Ce rușine! se ridicară din mulțime glasuri mânioase. Gulhanîm să se înjosească într-atât încât să vrea de soț un cerșetor pribeag!
Căci oamenii judecau după straie, ori veșmintele și încălțările lui Atoglu erau numai zdrențe colbuite.
– Mai gândește-te, fiica mea! O îmbie padișahul. Recunoaște c-ai greșit și te voi ierta. Alege-ți un alt mire, vrednic de tine, și cu cerșetorul o scoatem noi la capăt. Îi dăm câțiva bănuți și ne mai sărută și mâna.
– Pe el îl vreau de bărbat, tată. N-am greșit de loc, așa-mi spune mie inima.
La un semn al padișahului, străjile vestiră peste capetele încremenite ale adunării:
– Mezina padișahului nostru se va însoți cu un străin pripășit nu se știe de unde. Mâine se va săvârși nunta întreită a domnițelor noastre!
La nuntă, mezina și Atoglu fură așezați la coada mesei, printre lăutari și slugi, în timp ce celelalte două perechi erau ținute la locul de cinste, de-a dreapta și de-a stânga padișahului.
Spre sfârșitul petrecerii, padișahul încunoștiință mesenii că dăruiește celor două fiice mai mari și soților lor câte un palat, la alegere, și atâtea avuții, cât să poată trăi în belșug împărătesc neam de neamul lor. Iar lui Gulhanîm și Atoglu, le porunci să stea în grajd, laolaltă cu vitele.
Și câte umilințe nu îndurară Atoglu cu prințesa lui! Nu era zi în care să nu fie ținta batjocurilor cumnaților lor și a padișahului, ba și a curtenilor! Ei însă răbdau totul cu seninătate și amarul îi lega și mai strâns unul de altul.
Așa trecea timpul. Și se părea că nimic n-ar putea schimba urgisita soartă a celor doi tineri, când, pe neașteptate, zile grele se abătură asupra împărăției. Un padișah vecin, care de mult râvnea la țara socrului lui Atoglu, porni în fruntea unei oști mai numeroase ca firele de iarbă. Zdrobind orice încercare de împotrivire din drumul său, se îndrepta, cumplită amenințare, chiar asupra cetății. Padișahul-socru își adună în grabă curtea și armata și ieși să-l întâmpine pe vrăjmaș. Când trecură prin dreptul grajdului, cei doi gineri mai mari ai padișahului, care-și întovărășeau socrul, strigară în batjocură:
– Ei, grăjdare și ginere de padișah, tu nu vii la luptă? Cum o s-o scoatem la capăt fără un voinic ca tine?!
– Vin, vin! le răspunse Atoglu și o luă pe jos în urma armatei, în râsetele curții.
Când ultimul om din oaste pieri din fața ochilor săi, Atoglu se opri și după ce, uitându-se în toate părțile, se încredință că e singur, scoase din sân pana dată de pasăre și firul argintiu de păr dat de padișahul cailor.
– Poruncește, stăpâne! grăiră laolaltă pasărea și armăsarul iviți ca din pământ.
– Tu, pasăre, cheamă-ți toate suratele, iar tu adună-ți caii cei mai curajoși, cu călăreți cu tot și alergați dimpreună la locul bătăliei. La un semn al meu, năpustiți-vă ca o vijelie asupra dușmanului și zdrobiți-l! Apoi plecați la rostul vostru.
– Dar tu, stăpâne? îndrăzni să întrebe armăsarul.
– Lupt și eu!
– Atunci, îmbracă veșmintele astea – și îi întinse un rând de straie scumpe, stropite cu aur și perle – încalecă pe mine și-ți făgăduiesc cea mai strălucită izbândă din câte a cunoscut vreodată țara asta!
Când Atoglu ajunse pe câmpul de luptă, soarta bătăliei părea pierdută și însăși viața padișahului-socru era în primejdie.
– Înainte! strigă Atoglu și, rotindu-și înfricoșător sabia pe deasupra capetelor vrăjmașului, se aruncă în mijlocul vâltoarei, urmat de sute de călăreți pe armăsari albi, în timp ce un nor de păsări de pradă tăbărî asupra dușmanului, luându-i vederea și năucindu-l. Și zvonul bătăliei se ridică cumplit ceasuri întregi, cutremurând cerul, și pământul.
Spre seară, zarva se potoli. Vrăjmașul, gonit, fugea spre țara sa, fără să se mai uite înapoi. Padișahul-socru se uită după flăcăul care-i scăpase și viața, și împărăția. Când îl găsi, rănit la brațul drept, luă batista sa și-i legă el însuși rana.
– Cere-mi orice, străine, pentru ajutorul tău. Nicio răsplată nu e prea mare.
– Vreau numai dragostea ta părintească, padișahule, spuse Atoglu și dând pinteni calului, se îndreptă spre casă. Mai înainte de-a ajunge la grajduri descălecă și își îmbrăcă iar straiele sale ponosite de om sărac. Frânt de oboseală și de durerea pricinuită de rană, adormi îndată, fără să apuce să schimbe o vorbă cu Gulhanîm.
A doua zi de dimineață, când aceasta se duse la cișmea, în rând cu slugile, ca să spele legăturile însângerate ale lui Atoglu, auzi pristavii împărătești strigând:
– Cine cunoaște unde se află voinicul care ne-a scăpat țara de dușman, ori măcar știe unde e batista cu care padișahul nostru i-a legat rana, să dea îndată de veste măritului nostru stăpân.
Tulburată, prințesa mezină căută printre rufele din coș și cu batista tatălui său în mână, alergă într-un suflet la serai.
– Batista ta, tată….
– Chiar ea e! Repede, de unde-o ai? grăi padișahul nerăbdător.
– Era la bărbatul meu, pe rană…
Dar Gulhanîm nu-și sfârși vorbele, că padișahul, în marea-i grabă, o și luase spre grajduri. Din ușă îi zâmbea Atoglu, în straiele strălucitoare din ajun.
– Tu?! zise uluit padișahul, recunoscându-l.
– Eu, tată.
– Putea-vei oare să mă ierți! – mai zise padișahul. Și adăugă: Nu numai dragostea mea părintească, ci și împărăția mea ți-o dăruiesc, că știu că va fi în mâini vrednice!
…Așa luară sfârșit zilele mohorâte din viața viteazului Fiu al Calului. Lor le urmară multe, multe altele, mai toate însorite, căci lui Atoglu îi fu hărăzit un trai îndelungat și lin, alături de Gulhanîm, soția dragă, și vegheat de calul-frate care, când trecu sorocul încercărilor, se întoarse la el pentru totdeauna.
Legendă: medrese = înaltă școală musulmană.