Trăia odată o babă singură pe lume. Adică, la drept vorbind, nu era de tot singură. Avea pe cineva: un cocoș. Unul roșu. Cu el vorbea, cu el se sfătuia, cu el își împărțea și pâinea, și grijile gospodăriei. Și o ajuta cocoșul la treburi mai abitir ca un om. Până și vreascuri din pădure tot el aducea. Nu știu cum făcea, dar izbutea în toate.
Într-o zi băbuța scotoci prin tot bordeiul, doar-doar o mai găsi vreun lucru de vândut, să-și facă rost de ceva bani, că iarna bătea la ușă și ei n-aveau de nici unele. Și tot căutând și căutând, găsi într-un ungher o șa scâlciată și crăpată ca vai de ea. O luă și o scoase afară, în curticică, și atât o șterse de praf, atât o unse și o lustrui, că nici nu-și dădu seama când se făcu noapte. Atunci se grăbi să se ducă la culcare; căci a doua zi era târg și voia să meargă și ea, cu șaua.
Dis-de-dimineață, când se trezi, îngheță în așternut: nu auzise cântatul cocoșului, ca de obicei. Alergă năucă la coteț, cotețul pustiu. Răscoli curticica, răscoli bordeiul, nici urmă de cocoș. Ba, ca necazul fie mai mare, și șaua pierise. Găsi doar opaițul — pe care, pesemne, de oboseală, îl uitase afară — și atâta tot.
Încredințată că un om hain îi furase peste noapte și cocoșul și șaua, mătușa începu să bocească. Și boci și boci până nu mai avu nici lacrimi, nici glas. Se târî cum putu în bordei și boli de inimă rea.
În vremea asta, oare ce se petrecuse cu cocoșul?
Când mijiră zorile, se sculă, dar aruncându-și ochii în curticică, îi pieri pofta de cântat: opaițul era răsturnat, iar șaua, nădejdea băbuței pentru iarnă, era făcută scrum. Ca să-și ferească stăpâna de supărare, cocoșul, nici una, nici două, trase cu ciocul un sac, vârî șaua arsă în el si, după ce îndreptă opaițul, pe-aici ți-e drumul! Tocmai la târg se mai opri.
Aici așteptă, așteptă printre ceilalți negustori până ce un bogătan prinse să-l iscodească:
– Ai ceva de vânzare în sac?
– Am! se grăbi să răspundă cocoșul.
– Ce?
— Dacă te uiți e cărbune. Dacă nu te uiți, e aurul cel mai curat.
— Și cât vrei pe marfa ta?
— Sacul ăsta plin cu bani.
Crezând că-i vorba de cine știe ce lucru fermecat, care-o să-i sporească și mai mult avutul, bogatul nu stătu o clipă pe gânduri. Se duse într-un suflet acasă, puse bine șaua și, umplând la loc cu bani sacul îl dădu cocoșului care-și luă pe dată tălpășița. Când se dumiri omul c-a fost tras pe sfoară, pe cocoș ia-l de unde nu-i! Ce, doar un cocoș roșu există pe lume?!
Iar babei nu-i veni să creadă când își văzu cocoșul din nou acasă, ba încă și c-un sac plin cu bani. De-atunci bordeiul li se umplu de bunăstare. Căci banii i-au închis frumușel într-un sipet și când îi îmbulzeau nevoile, deschideau sipetul și treceau hopul.
Și așa trăiră ei deasupra necazurilor, câte zile mai avură: multe, ori puține, asta numai ei ar fi putut să vă spună.
Din cer căzură trei mere: unul e al meu, unul e al tău, unul e al celui care spune povestea mai departe.