Se povestește că o dată, demult, greierii se adunaseră la un mare ospăț. În toiul petrecerii însă, unul dintre meseni, care pesemne se lăcomise la bucate, începu să se văicărească, amarnic:
— Valeu, mă doare! Valeu, nu mai pot! Valeu, pântecele!
Se stârni zarvă mare. Văzând că nu-i de glumit cu boala oaspetelui, greierii hotărâră să trimită îndată după doctor. Dar nu se înțelegeau de fel cine anume să plece. Începură să se certe:
— Să-l trimitem pe cutare!
— Ba nu, să meargă cutare!
Greierele cel mai bătrân și mai înțelept dintre toți îi sfătui atunci:
— Eu zic să-l trimitem pe miriapod. Are o mulțime de picioare și o să alerge ca vântul.
Se duseră îndată la miriapod, rugându-l să dea fuga după doctor, iar ei rămaseră lângă bolnav făcându-i curaj:
— Mai rabdă și tu nițel, acuși vine doctorul.
Dar vremea trecea, bolnavul se tânguia, iar doctorul ia-l de unde nu-i! Greierii se repeziră iarăși la miriapod, să afle dacă nu cumva s-a întors. Când, colo, ce să vadă? Miriapodul, lac de nădușeală, stătea pe pragul casei, iar dinaintea lui o grămăjoară de sandale.
Îl întrebară nerăbdători:
— Ce-i cu doctorul de zăbovește atâta?
Iar miriapodul le răspunse:
— Voi nu vedeți că mă zoresc cât pot? Numai să sfârșesc de încălțat toate picioarele cu afurisitele astea de sandale și îndată alerg după doctor.
Abia atunci se dumiriră greierii că binevoitorul lor vecin nici nu se urnise încă de-acasă.