Trăiau odată, demult, opt cerbi, care în fiecare zi, de dimineață până seara, se duceau la un lac să bea apă. Patru dintre ei, însă, au fost mâncați, unul câte unul, de către marea broască țestoasă, iar ceilalți patru, chiar dacă mureau de sete, nu mai îndrăzneau să se ducă acolo.
Într-o bună zi, vulpea îi văzu aproape morți de sete și îi întrebă:
— De ce nu vă duceți la lac, să beți apă?
Atunci, cerbii îi povestiră vulpii cum stă treaba, iar aceasta, după ce se gândi o clipă, le spuse:
— Am găsit un mijloc să vă ajut: marea broască țestoasă este una singură, iar voi, patru; să vă împărțiți doi câte doi și așa să mergeți să beți apă; când ea va veni într-o parte, voi vă veți duce în cealaltă parte să beți apă; când ea se va duce în partea aceea, voi vă veți întoarce la loc, și tot așa mereu. Astfel, fiind nevoită să vă urmărească din două părți, marea broască țestoasă nu va putea să vă prindă.
Urmând sfatul vulpii, cerbii putură, astfel, să se ducă să bea liniștiți apă în fiecare zi.
Dându-le cerbilor acest sfat, vulpea își atrase însă asupra sa ura marii broaște țestoase, care hotărî în sinea ei să-i facă de petrecanie vulpii.
Și astfel, într-o bună zi, când vulpea veni la lac dis-de-dimineață, să bea apă, întinse mai întâi piciorul, să încerce apa. De unde să-i treacă ei prin cap că marea broască țestoasă era tocmai acolo și o pândea?! Într-un cuvânt, cum vârî vulpea piciorul în apă, marea broască țestoasă o și înhăță strâns. Vulpea cea șireată însă strigă printre hohote de râs:
— Ha! Ha! Nătăfleață mai e și broasca asta țestoasă! Crede că m-a prins de picior!… Când colo, a apucat de o rădăcină și trage… și trage!…
Auzind așa ceva, marea broască țestoasă dădu drumul piciorului vulpii, iar roșcata o întinse pe dată la fugă.
Într-o altă zi, când vulpea se îndrepta spre lac să bea apă, marea broască țestoasă, care o văzu sosind, se întinse pe mal, prefăcându-se moartă, ca în felul acesta să o poată înhăța pe neașteptate. Vulpea însă nu se lăsă păcălită, ci se gândi deîndată să încerce dacă broasca e moartă cu adevărat sau nu; uitându-se la cele patru labe bine întinse ale țestoasei, ea zise, ca pentru sine: „Dacă creatura asta de broască țestoasă ar fi moartă de-adevăratelea, nu ar avea picioarele așa întinse cum le are acum… Trebuie să fie ceva necurat la mijloc!” Auzind vorbele vulpii, marea broască țestoasă își strânse de îndată picioarele, iar vulpea, dându-și seama de prefăcătorie, o luă la sănătoasa.
Văzând că nici a doua oară nu reușise s-o prindă pe vulpe, marea broască țestoasă se făcu foc și pară de supărare.
Și iată că, într-o zi broasca se duse pe furiș și se ascunse în vizuina vulpii, făcându-și socoteala să o aștepte să se întoarcă acasă, și să sară la ea pe negândite.
Când veni vulpea, văzu deîndată pe pământ, în fața vizuinii, o mulțime de urme de labe ale marii broaște țestoase și nu se îndoi că aceasta trecuse pe la ea pe-acasă, dar nu știa dacă mai este sau nu în vizuină.
Și de astă-dată, vulpea se purtă cu mare grijă și chibzuială. Astfel, ea întrebă pragul: „Pragule, astăzi a trecut cineva pe la mine, sau nu? Dacă a trecut, spune-mi, a plecat, sau nu?” De unde să vorbească pragul?! După o clipă, vulpea zise ca pentru sine: „Ce mai prag afurisit! Fără nicio îndoială că înăuntru este cineva, iar el nu îndrăznește să-mi spună!”
Și de astă dată, marea broască țestoasă se lăsă păcălită și răspunse cu o voce prefăcută, ca și cum ar fi vorbit pragul: „Astăzi nu a trecut nimeni pe-aici!”
Auzind glasul, vulpea se lămuri că marea broască țestoasă, vrăjmașa sa, era ascunsă în vizuină, și atunci o luă la goană cât putu de iute, căutând să se îndepărteze cât mai mult de locurile acelea.
Poveste repovestită de Vaida-Hu Munhuan și Cristina I. Meiță
