Un pui de şacal a flămânzit odătă rău de tot şi a sosit de aceea la malul unui râu. Auzise de la înţeleptul lui tată că în râu găseşti întotdeauna câte ceva de-ale gurii.
Şacalului cel mic nici prin minte nu-i dăduse că pe fundul râului trăia hainul, lacomul crocodil.
Negândindu-se la vreo nenorocire, rătăcea şacalul de-a lungul apei şi-şi căuta ceva demâncare pentru la prânz, vreun peştişor sau un crab. Dar, cufundat în mâl, crocodilul nu-şi lua ochii de la el, tot pândind clipa când şi-ar fi putut înhăţa prada. În sfârşit, crocodilul prinse clipa nimerită. Puiul de şacal băgă de seamă că, lângă mal chiar, un crab mare ieşea de sub o rădăcină. Flămând, şacalul își și vârâse lăbuţele în apă… şi doar că nu muri de frică. Simțise că lăbuta-i nimerise în botul unei dihănii.
Dar deşi era mai mult mort decât viu, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut, şacalul a strigat plin de veselie:
— Dibaci, tare dibaci! Crezi poate că-mi ții lăbuţa-n dinţi? Greşeşti! Ai apucat o rădăcină putredă. Mâlul, bag seama, ți-a acoperit ochii de-a binelea.
Crocodilul și-a căscat botul şi a mârâit:
— Tii, ce păcat! Socoteam că voi prânzi din puiul ăsta de şacal!
Iar şacalul cei micuţ a fugit de la mal şi a strigat:
— Crocodil nătâng! A doua oară nu-mi mai vâr eu lăbuţa-n botul tău!
— Tii, mincinosule! s-a supărat crocodilul. Ei las’ că tot nu-mi scapi!
În dimineaţa următoare şacalul veni din nou la râu, după pradă.
De data asta ştia că crocodilul se ascunde pe-undeva, în mâl, şi-l urmăreşte pas cu pas. Dar cum să afle unde i se pitise duşmanul? Şi, iacă, începu să umble pe mal, ţipând cât îl ţinea gura:
— Nemaipomenit! Până acu’ vedeam întotdeauna crabii ieşind din mâl. Dar cum de nu se mai iveşte azi nici unul?… Am să mă-ntorc în pădure!
Crocodilul, ce s-a gândit: “Ia să-mi scot eu repede vârful nasului din mâl, şacalul o să creadă că-i un crab, o să-și vâre laba în mâl şi-l înghit pe loc!”
Şi-a scos crocodilul vârful nasului din mâl.
Atunci puiul de şacal a fugit de la mal şi a strigat:
— La revedere, nene crocodilule! Nu prea aveam azi chef să vânez crabi! Mă duc să-mi aflu norocul într-altă parte!
Puțin a lipsit ca, de furie, crocodilul să nu se muște de coadă…
În ziua următoare, crocodilul s-a ascuns chiar lângă mal. Era de ajuns ca puiul de şacal să se apropie de apă. pentru ca să se trezească îndată în botul dihăniei. Dar fiara cea mititică s-a oprit înainte de a ajunge la mal şi-a vorbit cu glas tare:
— Crabii din râu au pierit de vii! Înainte vreme înotau cu toţii către mal. Stăteau sub apă şi gâlgâiau. Iar la fața apei pluteau mărgele de aer.
“He-he, acu-i vin de hac! şi-a zis crocodilul. Încep a slobozi mărgele de aer, o să creadă că le scot crabii şi-o să vină chiar lângă apă. Aici, îl înhaț pe loc!”
Şi crocodilul începu să gâlgâie sub apă, din răsputeri. Îndată mărgele mari de aer începură a pluti la fața apei: gâl-gâl-gâl! bul-bul-bul!
Puiul de şacal a priceput, fireşte, cine-i cel ce gâlgâie atât de tare. Dând o fugă până-n tufele de lângă mal, a râs vesel şi-a strigat:
— Rămâi cu bine, nene crocodilule! Şi azi va trebui să te culci tot flămând!
Nemaiputând răbda bătaia de joc, şi-a scos crocodilul botul din apă şi-a strigat:
— Oricum, tot eu te mănânc! Ce-am să mai râd atunci când am să-ți sparg capul cel prost!
“Te pomeneşti că are dreptate! şi-a spus puiul de şacal. Dacă tot vin zi de zi la râu, are să mă prindă până la urmă. Mai bine plec în junglă: e timpul cel mai potrivit ca să mă-nfrupt cu smochine sălbatice”.
Şi-aşa a şi făcut.
Dar crocodilul îşi pândea ca mai înainte, în fiecare dimineaţă, duşmanul de moarte. Numai că puiul de şacal nu s-a mai arătat la râu.
Crocodilul cel lacom şi-a pus atunci în gând să-l prindă pe uscat.
S-a târât crocodilul în zori de zi către o tufă mare, cu smochine sălbatice. Sub tufa aceea pământul era presărat cu smochine coapte. A adunat crocodilul toate smochinele într-o singură grămadă și s-a ascuns pe după ea.
N-a trecut niciun ceas și puiul de șacal s-a ivit pe o potecă. Încă de departe a dat cu ochii de grămada cea mare de smochine şi s-a mirat – oare cine să le fi adunat cu atâta grijă? Nu cumva crocodilul? Şi, ca să-și dea seama dacă bănuiala-i era întemeiată, a strigat cu mirare:
— De unde atâtea smochine stricate? Când cad din pom, smochinele coapte se împrăștie întotdeauna. Dar astea stau grămadă! Asemenea smochine nici că se pot mânca, sunt putrede de-a binelea!
„Trebuie să potrivesc lucrurile în aşa fel, încât să împrăştii smochinele! şi-a zis crocodilul. Atunci, de bună seamă, am să pot prinde fiara asta nătângă!”
Şi crocodilul s-a mişcat puţintel. Câteva poame s-au rostogolit îndată ici şi colo.
Şacalul cel micuţ a sărit degrabă în lături şi a strigat batjocoritor:
— Îți mulţumesc, nene crocodilule, că eşti atât de prost! Precum se vede, va trebui să rămâi flămând şi azi!
A doua zi, pe la amiază, crocodilul s-a târât până la bârlogul duşmanului său. Bârlogul se afla săpat la rădăcina unui copac și era adânc şi încăpător.
Bucuros, crocodilul s-a vârât înăuntru, dar şacalul cel micuţ nu era acasă.
— Nicio nenorocire! şi-a spus crocodilul. Acu’ n-are cum să-mi mai scape din gheare. Mai devreme sau mai târziu, vine el acasă!
Şi crocodilul s-a ascuns în bârlog.
N-a fost nevoie să aştepte cine ştie cât. Puiul de şacal s-a întors acasă, mulţumit şi sătul; izbutise să dea peste o legătură mare de banane. S-a apropiat de bârlog şi, iacă, a zărit pe pământ nişte urme. Asemenea urme nu mai întâlnesc nicicând în junglă.
“Nu mi s-o fi strecurat vreo fiară-n bârlog? şi-a zis șacalul. Ia să vedem”.
Şi a strigat:
— Bună ziua, căsuţă! De ce nu-mi dai bineţe? Înainte, numai ce mă vedeai, că-ți şi auzeam glasul. Nu cumva ni s-a întâmplat vreo nenorocire?
— Bună ziua, slăvite stăpân — a mormăit din bârlog crocodilul. Nu ni s-a întâmplat nicio nenorocire. Intră fără teamă!
Puiul de şacal a cunoscut îndată glasul crocodilului, dar fireşte că nu s-a trădat. A grăit doar cu veselie:
— Vin îndată! Să strâng numai niscai vreascuri, ca să am cu ce-mi fierbe masa de prânz.
Și-a prins a căra de zor în poarta bârlogului crăci uscate, frunze şi vreascuri. În vremea asta crocodilul se tupila în bârlog şi râdea în sinea lui:
“Am izbutit, în sfârșit, să-l înşel pe urâtul ăsta flocos! Acu-i voi aminti de toate. Şi cum m-a păcălit întâia oară, şi cum m-a păcălit a doua oară, şi cum m-a păcălit a treia oară, şi cum m-a păcălit şi-a patra oară. Am să-i amintesc de toate, nimic n-am să uit. Şi-apoi îi voi sfărâma capul! Iacă, azi voi prânzi!”
Câtă vreme a visat crocodilul la prânzul cel gustos, puiul de şacal n-a stat de pomană. A înfundat bârlogul cu vreascuri, a tras o grămadă de crăci chiar la intrare şi le-a aprins pe toate.
Dându-şi seama ce i se întâmplă, crocodilul s-a năpustit către ieşire, printre flăcări. Dar nu i-a venit lesne. Fumul cel iute i-a atins ochii, focul i-a ars botul. Şi-a închis crocodilul ochii, să nu-l vatăme fumul, dar mai rău i-a fost, că nu mai găsea ieşirea. Văzând că moartea-l paşte, şi-a adunat crocodilul cele din urmă puteri şi s-a zvârlit înainte, prin flăcări şi fum. A ieşit mai mult mort decât viu din bârlog şi, când s-a uitat, nu mai avea coadă: coada-i arsese şi căzuse.
I-a fost rușine crocodilului să se-ntoarcă acasă fără coadă, așa că s-a târât până la o baltă depărtată, în care s-a mutat.
Iar puiul de şacal pleacă de atunci să vâneze fară teamă la râu și-ntotdeauna se întoarce acasă sătul și bucuros.