Întâlnindu-se odată şacalul şi cămila, au şi ajuns prieteni la toartă.
Într-un rând, şacalul i-a spus cămilei:
— Haidem, prietenă, să trecem pe celălalt mal. Creşte acolo o trestie dulce cum n-a mai fost pe lume!
— Suie-n spinarea mea! s-a bucurat cămila. Îndată ne-om vedea pe malul celălalt!
A sărit şacalul în spinarea prietenei lui și ea l-a purtat degrabă peste râu. Nu mințise şacalul. Lângă mal se-ntindea un minunat câmp cu trestie de zahăr.
Cu mare plăcere a rătăcit cămila prin câmpul cu trestii şi tare s-a lacomit la mâncare. În vremea asta, pe mal, şacalul prindea peşte. Atât erau de mulţi peşti, încât către amiază şacalul se simţi chiar prea sătul. Dormind oleacă, a alergat apoi către cămilă şi, de mulţumit ce era, a prins a rătăci pe câmp, lătrând din răsputeri.
Locuitorii unui sat din preajmă l-au auzit. Au apucat nişte reteveie şi-au gonit spre câmp. Dar numai ce-a zărit oamenii, că şacalul s-a ascuns degrabă într-un tufiş.
Ţăranii au văzut cămila care le mânca trestiile de zahăr şi-au început s-o ciomăgească.
Mai mult moartă decât vie, bătută măr, cămila a izbutit cu chiu cu vai să scape de oameni şi să nimerească la râu. Aici a ajuns-o din urmă şacalul şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, a zis:
— E timpul să mergem acasă.
— E timpul — a răspuns cămila.
— Atunci am să-ţi sar în spinare
— Sari — i-a îngăduit cimila.
Dacă s-au îndepărtat oleacă de mal, a întrebat cămila:
— Spune, prietene, ce te-a apucat de-ai urlat atât de tare? Oare nu ştiai că oamenii din sat se vor aduna la urletele tale şi mă vor ciomăgi? De ce ai făcut una ca asta?
— Nu ştiu — a răspuns liniştit şacalul. Habar n-am! Am eu, aşa, un obicei; după o masă bună, urlu cât pot.
— A, atunci e cu totul altceva — a vorbit cămila. Dacă-i un obicei de-al tău, se cheamă că n-ai nicio vină.
Când a ajuns la mijlocul râulul, unde era tare adâncă apa, cămila a spus:
— Ştii ceva, şacalule? Aş vrea să mă bălăcesc niţel.
— Ce-ţi veni? a strigat şacalul. Vezi doar că suntem în partea cea mai adâncă a râului! Nu face una ca asta! Şi-apoi… de ce să te bălăceşti tocmai acu’?
— Nu ştiu — i-a răspuns cămila. Habar n-am! Am eu, aşa, un obicei: după ce sunt ciomăgită, îmi place nespus să mă scald!
Şi grăind aşa, cămila s-a vârât cu capul sub apă. Iar când a ieşit din nou la fața apei, şacalul nu-i mai stătea în spinare: se înecase.
Şi nimănui nu i-a părut rău după şacal, și nimeni nu și-a amintit de el. Asta-i soarta prietenilor răi.