Toată lumea știe că vulpea este cel mai mare dușman al găinilor.
S-a întâmplat odată, de mult, că mai multe găini care ajunseseră la capătul răbdării, din cauza felului cum se purta vulpea cu ele, s-au dus la judecătorul-urs, să facă plângere împotriva vulpii.
— Mărite rege-urs! – i se plânseră găinile judecătorului – dacă vulpea va continua să se mai poarte cu noi la fel ca până acum, noi nu mai putem să ne ducem așa zilele. Nu trece nici măcar o seară în care să nu vină la noi acasă și să nu ne mănânce, fără milă, pe câteva dintre noi.
Auzindu-le, ursul mormăi supărat:
— Trebuie să o pedepsesc de îndată pe prăpădita asta de vulpe!
Și trimise numaidecât să fie chemată vulpea la judecată.
Vulpea veni încărcată de daruri și, de cum ajunse în fața judecătorului-urs, grăi astfel:
— Mărite rege-urs! Să mă ierte măria-ta că nu i-am adus decât niște lucruri mărunte. Îmi îngădui, cu adânc respect, să-ți dăruiesc această pernă mare, pe care să te sprijini, căci judecățile trebuie că te-au ostenit tare mult.
Zicând acestea, vulpea luă o pernă moale pe care i-o așeză ursului la spate.
Foarte bucuros de acest lucru, ursul făcu un semn către găini și le zise:
— Plecați de-aici! Și să nu mai îndrăzniți să veniți la mine cu astfel de pâri mincinoase și pentru astfel de judecăți!
Zis și făcut! Cum veni seara, vulpea mâncă iarăși două găini. A doua zi, găinile se duseră din nou la judecată, să se plângă de vulpe.
De data aceasta, în sala de judecată trona lupul, care, după ce ascultă plângerea găinilor, trimise să fie chemată vulpea. Aceasta îi făcu judecătorului-lup același cadou ca și judecătorului-urs cu o zi mai înainte: o pernă moale. Vulpea nici nu mai așteptă ca judecătorul-lup să deschidă gură, și se repezi la găini, răcnind la ele:
— Ați venit aici ca să îndrugați la minciuni în fața măritului judecător?!
La rândul său, lupul le trase găinilor o săpuneală zdravănă și, ca încheiere, vulpea le amenință, strigându-le:
— Să vedem dacă o să îndrăzniți să mai veniți la judecată, așa, fără motiv!
Văzând cum merge treaba, găinile o luară la sănătoasa, fugind cât le țineau puterile.
În seara aceea, dispărură iarăși trei găini înfulecate de vulpe. Îngrozite, în cea de-a treia zi, dis-de-dimineață, găinile merseră din nou la judecată.
De data asta, judecător era câinele, care trimise la rândul său să fie chemată vulpea la judecată. Ea veni și de astă-dată cu o pernă pe care i-o făcu cadou judecătorului-câine, vorbindu-i astfel:
— Nu trebuie să ascultați minciunile găinilor, care habar nu au ce spun.
Câinele pipăi perna și-i zise vulpii:
— Mie nu prea îmi place perna aceasta a ta, care e atât de moale. Ia spune drept: câte găini ai mâncat ca să poți face rost de atâta puf pentru perna ce mi-o dăruiești?
Vulpea holbă ochii la judecătorul-câine și nu mai putu scoate o vorbă.
Și astfel, de la această întâmplare, câinii le apără pe găini și le încolțesc pe vulpi, care-și primesc, în felul acesta, pedeapsa pentru relele pe care le fac.
Poveste repovestită de Vaida-Hu Munhuan și Cristina I. Meiță
