Corabia noastră ancorase la tărmul Africii. Era o zi minunată şi dinspre mare bătea un vânt răcoros.
Spre seară, însă, vremea s-a schimbat; s-a făcut zăduf şi, ca dintr-un cuptor încins, bătea spre noi aerul fierbinte al pustiului Sahara.
Înainte de apusul soarelui, căpitanul ieşi pe punte şi strigă:
– Faceţi baie!
Într-o clipă, marinarii săriră în apă, coborâră o pânză şi o legară în aşa fel ca să alcătuiască o piscină.
Cu noi, pe corabie, erau şi doi băieţandri. Ei au sărit cei dintâi în apă, însă locul de scăldat era prea strâmt şi au hotărât să iasă şi să se întreacă la înot în larg.
Se strecurau prin unde ca nişte şopârle şi înotau din toate puterile spre geamandura de deasupra ancorei.
Unul dintre ei a trecut înaintea tovarăşului său, dar apoi a început să rămână în urmă. Tatăl băiatului, un bătrân artilerist, stătea pe punte şi se uita cu plăcere la copii. Cînd acesta a început să rămînă în urmă, tatăl i-a strigat:
— Nu te lăsa! Ține-te bine!
Deodată cineva pe punte scoase un strigăt:
Rechinul! Și îndată văzurăm şi noi, ceilalți, pe luciul apei, spinarea dihaniei.
Rechinul înota drept spre băieţi.
Înapoi! Înapoi! Întoarceți-vă! Rechinul! începu să strige artileristul.
Însă copiii nu-l auzeau. Înotau mai departe, râzând şi ţipând tot mai tare şi cu mai mare plăcere.
Artileristul, alb ca varul, se uita neclintit la copii.
Marinarii coborâră o barcă, se aruncară în ea şi, vâslind din toate puterile, se îndreptară spre băieţi; însă erau încă foarte departe, pe cînd rechinul ajunsese la douăzeci de paşi depărtare de copii.
La început, băieţii nu văzuseră rechinul, nu înţelegeau strigătele. Pe urmă, însă, unul din ei privi indărăt şi toţi auzirăm un ţipăt ascuţit şi văzurăm că amândoi încep să înoate în direcţii diferite.
Ca şi cum acel ţipăt l-ar fi trezit, artileristul s-a smuls din loc şi a alergat la tunuri. Răsuci ţeava tunului, se lipi de ea, puse fitilul şi ochi.
Toţi cîţi ne aflam pe corabie încremenisem şi aşteptam să vedem ce se va întâmpla.
Cînd se auzi bubuitura, îl văzurăm pe artilerist prăbuşindu-se lângă tun şi acoperindu-şi faţa cu mâinile. La început n-am putut vedea ce se întâmplase cu rechinul şi cu băieţii, din pricina fumului din jur.
Dar după ce fumul se împrăştie deasupra apei, se auzi un murmur, la început înăbuşit, apoi din ce în ce mai tare, şi, în sfârşit, izbucni din toate părţile un strigăt puternic de bucurie.
Bătrînul artilerist îşi descoperi fața, se ridică şi privi spre mare.
Pe valuri se legăna pîntecele galben al rechinului mort. Peste câteva minute barca ajunse lîngă băieţi şi-i aduse nevătămaţi la corabie.