Demult, tare demult, să înveți carte era o treabă foarte anevoioasă. Dascălii care nu-și băteau elevii erau socotiți dascăli proști, tot așa după cum părinții care nu-și băteau copiii se credea că nu știu să-i crească. Pe atunci, trăia o familie foarte înstărită, care avea un singur copil: un băiat ce se chema De Iu. Capul familiei dorea din tot sufletul ca De Iu să se instruiască și să ajungă mare demnitar. Și a angajat un dascăl foarte aspru, să se ocupe de instruirea băiatului.
Acesta îi dădea lui De Iu să citească în fiecare zi câteva cărți, și în ziua următoare băiatul trebuia să le știe pe de rost, chiar dacă nu înțelegea mai nimic din ele. În plus, mai încasa și câte o bătaie cu linia peste mâini, de i se umflaseră degetele. Învăța bietul De Iu până la miezul nopții și, când se culca, nu putea să adoarmă de frică, dar fără niciun folos, căci, a doua zi, dascălul îi da și mai mult de învățat. Slăbise și intrase frica în băiat că, numai ce-l vedea pe dascăl, și uita tot ce învățase.
Într-o seară, deși trecuse de miezul nopții, De Iu tot mai învăța; dintr-o dată simți că i se face capul din ce în ce mai greu. Îi era așa de somn, încât de-abia se mai ținea pe picioare, dar se străduia să rămână treaz; în cele din urmă, adormi cu capul pe masă și visă că dascălul se îndrepta amenințător către el, cu linia în mână. De frică se trezi și văzu că în fața lui se afla o fată cu fața ca o piersică pârguită.
— Pe mine m-a adus aici vântul și, văzând că-i lumină, am intrat, îi spuse ea zâmbind. Te rog, lasă-mă să înnoptez la tine!
Speriat, De Iu răspunse:
— Nu se poate, nu se poate! Nu pot să te găzduiesc! Caută-ți un loc în altă parte!
Dar fata, nici gând să se miște:
— Cum de nu-ți este milă de mine? Vin așa de departe și aici nu cunosc pe nimeni, unde să mă duc?
Nemaiputând răbda, băiatul spuse:
— Nu-i vorba că n-aș vrea să te las să înnoptezi aici. Dar ce știi tu câte necazuri am eu! Dacă mâine nu știu cărțile acestea pe dinafară și, mai ales, dacă află dascălul că am găzduit o fată, mă omoară în bătaie!
Fata începu să râdă:
— Să înveți lecția pe dinafară e o treabă foarte ușoară.
— Dacă zici că e o treabă ușoară, învaț-o tu, să te văd! spuse De Iu, înfuriat.
Fata luă cartea, o deschise la întâmplare și citi lecția o dată, apoi închise cartea și spuse pe dinafară ce citise. De Iu rămase uluit: nu știa cum făcuse fata, de reușise să învețe atât de repede.
— Dacă mă asculți, fii sigur că mâine ai să știi lecția, îi spuse ea. Și acum nu te mai chinui toată noaptea.
De Iu nu mai putea de bucurie și mirare. Fata deschise apoi gura și slobozi o perlă mică, zicându-i lui De Iu:
— Ține în gură perla asta ce ți-o dăruiesc, dar, ai grijă, nu cumva s-o înghiți!
Băiatul încuviință bucuros și-și vârî perla în gură. Imediat simți că și fără să citească știa cartea pe dinafară. Ușurat, începu atunci să vorbească și să râdă cu fata.
Înainte, de unul singur, noaptea-i părea nesfârșită; acum, în doi, nici nu mai simți când se lumină de ziuă.
De Iu se spălă pe față și, cu perla în gură, luă cartea și se duse la dascăl. Acesta, așezând linia pe masă, îl puse pe băiat să spună lecția. De Iu nu mai tremura ca altădată și spuse acum lecția fără nicio greșeală, de la început până la sfârșit. Dascălul rămase mulțumit de astă dată, însă pentru a doua zi îi dădu de două ori mai mult de învățat.
A fost pentru prima dată când De Iu n-a luat bătaie de când începuse să învețe cu acel dascăl. Se întoarse în grabă în camera lui, unde-l aștepta fata plină de bucurie, și-i înapoie perla. Seara n-a citit decât o dată și știa lecția pe dinafară. Fata era foarte isteață și toată noaptea îi povesti tot felul de lucruri, așa că de-abia în zori adormi; însă după puțin se trezi și, cerând fetei perla, se apucă să mai repete o dată. Nici în ziua aceea De Iu nu luă bătaie, însă dascălul îi dădu mai mult de învățat. Întorcându-se în camera lui, fata îl primi din nou cu bucurie și iarăși stătură de vorbă toată noaptea. Abia acum fata îi mărturisi că se numește Șuang Ție și că mai are o soră, pe nume Șuang Mei.
De atunci înainte, De Iu trebui să învețe ziua, iar noaptea și-o petrecea discutând cu fata.
Așa au dus-o ei mult timp. Într-o zi, De Iu, care toată noaptea nu dormise, ațipi cu capul pe masă. Tocmai atunci se nimeri să-l vadă dascălul, care pe dată începu să strige. Băiatul, speriat, începu să tremure și din nebăgare de seamă înghiți perla.
Când se întâlni seara cu fata, aceasta încruntă din sprâncene și-i spuse supărată:
— Ți-am spus să nu înghiți perla, orice ar fi, dar tu nu m-ai ascultat, așa că acum trebuie să ne despărțim.
Mâhnit și nedorind să se despartă de fată, De Iu spuse:
— N-ai decât să-mi tai burta și să scoți perla.
Îndurerată, fata îl certă:
— Ne-am înțeles așa de bine și acum ce fel de vorbe sunt astea? Nu mai pot rămâne aici și trebuie să plec.
Băiatul o întrebă:
— După ce pleci, unde să te caut?
Fata îi răspunse:
— N-am să-ți ascund nimic. În Țiao Gicuo se află Muntele celor opt comori. Acolo stau eu.
Băiatul, mirat, o întrebă:
— N-am auzit până acum de Țiao Gicuo. Poate sunt câteva mii de li până acolo. Cum ai să ajungi?
— Nu te îngriji de mine, îi răspunse ea. Vino în curte și ai să înțelegi cum voi ajunge.
Pe măsură ce spunea acestea, vocea îi devenea din ce în ce mai slabă. Îl apucă pe băiat de mână și îl duse în curte. Acolo desenă o cruce pe pământ și, așezându-se în mijlocul ei, spuse:
— Vino, vântule de răsărit, și tu, vântule de apus, și duceți-mă așa cum m-ați adus!
Și deodată se iscă un vânt de la răsărit, apoi de la apus, și fata începu să plutească ușor, – precum frunzele copacilor; apoi se ridică în văzduh și se făcu nevăzută.
Băiatul se uită mult timp după ea, apoi, mâhnit, intră în casă. Toată noaptea nu dormi de supărare și nici mâncarea nu-i tihni. Iar de atunci, zi și noapte se gândea numai la Șuang Ție. Ar fi vrut să plece după ea, dar nu știa unde se află acel loc; în plus, părinții săi erau cu ochii pe el. Dar cu toate că nu dormea și nu mânca mai nimic, acum era mai zdravăn ca înainte. Ținea minte tot ce învăța. Cum punea mâna pe pană, literele se și așterneau pe hârtie, așa că dascălul fu nevoit să recunoască în fața tatălui lui De Iu că l-a învățat pe acesta tot ce trebuia să știe pentru a pleca la examenul de demnitar. Părinții i-au făcut băiatului bagajele, iar acesta, deși nu avea tragere de inimă să plece, se gândea că, după ce va fi demnitar, va scăpa de severa supraveghere a părinților.
De Iu trecu toate examenele și împăratul vru chiar să-l numească demnitar în capitală, dar el ceru să fie trimis în cel mai îndepărtat colț de țară împăratul îl trimise atunci pe De Iu în partea de miazăzi a țării, într-un loc numit Iun Nan. În drum spre Iun Nan, băiatul văzu că munții erau din ce în ce mai falnici și mai împodobiți, apele mai liniștite și mai limpezi, așa că se gândi că nu mai era departe până la Țiao Gicuo. Unde ajungea, întreba de numele acestui loc, dar în zadar: nimeni nu auzise de el.
Într-o zi întâlni un bătrân vânător care-i spuse că Muntele celor opt comori se afla la câteva mii de li depărtare. De Iu îl descusu pe vânător cum se poate ajunge acolo și plin de speranță plecă mai departe.
Merse așa două zile și două nopți, iar a treia zi văzu că satele se răresc și că pe drum erau din ce în ce mai puțini trecători. După un timp întâlni un flăcău, cam de vârsta lui, care stătea tolănit la marginea drumului. Acesta era galben de parcă n-avea picătură de sânge în el.
De Iu se gândi că poate este bolnav sau a fost jefuit de hoți și, apropiindu-se atunci de el, îl întrebă:
— De ce stai aici întins, frățioare? Vrei cumva să te ajut să te ridici?
Dar flăcăul îi răspunse:
— Să nu cumva să mă ridici! Eu sunt un om care n-are inimă.
De Iu se apropie atunci și se uită la pieptul lui deschis; văzu că-i fusese scoasă inima și de aceea flăcăul își acoperea pieptul cu amândouă mâinile. El vru să plece mai departe, dar își dădu seama că acel flăcău rănit pare un om bun, care are nevoie de ajutor. Așa că-l întrebă:
— Spune-mi, băiete, cum pot să te ajut?
Flăcăul îl rugă pe De Iu să se așeze lângă el, zicându-i:
— Am să-ți povestesc tot се-am pătimit eu. Am avut nenorocul să întâlnesc cel mai rău duh de pe pământ.
De Iu se așeză și flăcăul începu îndată să-i povestească pățania lui:
— Pe mine mă cheamă Uang Gi și sunt singurul copil la părinți. Cu trei ani înainte mi-a murit mama și, copleșiți de durere, eu și tatăl meu am hotărât să mergem la un templu, să ardem mirodenii în amintirea ei. Am plecat înainte de revărsatul zorilor și după o bucată bună de drum am ajuns la templul Regelui de Jad. După ce am ars mirodeniile, am ieșit în curtea templului și deodată, de după o piatră albă, ne-a ieșit în cale o mândrețe de femeie, care a început să ne zâmbească. Tatăl meu a întrebat-o atunci de unde vine și ea a răspuns că vine din spatele pietrei; apoi a întrebat-o pe cine mai are acasă și ea a răspuns că nu mai are pe nimeni. După acestea, femeia a plecat. A doua zi, tata a trimis pețitori la casa acestei femei; ea era deja pregătită și-i aștepta la poartă. În chiar aceeași zi, pețitorii au adus-o în casa noastră. La puțin timp după asta, tatăl meu a plecat după treburi. Rămânând singură, mândrețea aceea de femeie ce crezi c-a făcut? Și-a pipăit fața cu amândouă mâinile și îndată fața i s-a alungit și s-a schimonosit, iar unghiile de la degete i-au crescut, prefăcându-se în niște cârlige. Apoi s-a apropiat de mine și a vrut să mă prindă, dar am reușit să fug. Seara, i-am povestit tatălui meu tot ce se întâmplase peste zi, dar el n-a crezut nimic din ce i-am spus. Însă de atunci n-am mai îndrăznit să mă arăt în fața mamei vitrege, când lipsea tata de acasă. Așa au trecut câteva luni. Într-o zi, femeia aceea frumoasă, ștergându-și lacrimile, a început să se plângă tatălui meu:
„Sunt tare mâhnită din cauza lui Uang Gi. Cu toate că nu-mi este fiu bun, eu îl socotesc ca și copilul meu, iar el nici măcar mamă nu-mi zice”.
Auzind acestea și temându-se mai ales să n-o supăr pe mama vitregă, dacă voi rămâne acasă, tata mă trimise de atunci în fiecare zi în pădure să strâng vreascuri. În pădure întâlneam zilnic o tânără fată care se plimba de colo-colo, apoi se mai oprea din loc în loc și îngâna ceva, iar câteodată îmi arunca priviri furișe. Într-o seară, când m-am întors acasă, am auzit-o pe mama vitregă spunând:
„Dacă vrei să-l păstrezi pe fiul tău, am să plec eu, iar dacă mă vrei pe mine, trebuie să-mi dai inima lui”.
Auzind aceste cuvinte, am intrat în casă și am vrut s-o înfrunt pe mama vitregă, dar tata m-a oprit. A doua zi am plecat din nou după vreascuri. Eram mâhnit peste măsură și mă gândeam: „Dacă voi pleca de acasă, poate că zgripțuroaica îl va pierde pe tata; dacă voi rămâne, poate că tata cu mâna lui mă va pierde pe mine”. Tot gândindu-mă și chibzuind ce să fac, m-am pomenit în pădure și, oftând, am spus cu obidă:
„Munții pot fi mutați din loc, apele își pot schimba cursul, numai necazul meu este foarte greu de urnit”.
Atunci a apărut fără de veste în fața mea acea tânără fată. Cu blândețe, m-a întrebat:
„Ce alt lucru mai greu există pe lume, decât să muți munții din loc și să schimbi cursul apelor?”
Pe moment n-am știut ce să-i răspund, gândindu-mă că aceasta era totuși o fată și încă prea tânără, ca să-mi fie de folos cu ceva. Atunci ea mi-a spus:
„De mult știu ce te frământă. Află că mama ta vitregă nu este alta decât zgripțuroaica din munții de miazănoapte-apus și vrea cu orice preț să-ți mănânce inima. Însă, dacă mă vei asculta, zgripțuroaica nu va reuși să-ți facă rău”.
A deschis apoi mâna și mi-a dat o biluță argintie, spunându-mi:
„Zgripțuroaica îl va pune în curând pe tatăl tău să-ți scoată inima, dar tu să iei biluța și să spui: «Prefă-te!», și atunci biluța se va preface într-o inimă. Tu să dai tatălui tău această inimă și să fugi în pădure, unde vei găsi un cal. Să încaleci și să nu oprești până nu se va opri calul singur”.
Când m-am întors acasă, zgripțuroaica se jelea de mama focului. Oftând, tata m-a luat de mână, am ieșit din curte și am mers în tăcere până am ajuns în pădure. La umbra unei sălcii se afla un cal care aștepta. Atunci i-am spus tatălui meu: „Este oare adevărat că zgripțuroaica ți-a cerut să-mi smulgi inima?”
Tata nu se putea opri din plâns.
„Nu mai plânge, tată! Știu că-ți este greu să îndeplinești porunca zgripțuroaicei, dar este o cale să scăpăm din asta”.
Am scos așadar biluța și am făcut cum mi-a spus fata: pe dată biluța s-a prefăcut într-o inimă, i-am dat-o tatălui meu, ne-am despărțit cu lacrimi în ochi și, încălecând, am plecat în goana calului. După un timp am auzit undeva un plânset, calul continua să gonească, dar plânsetul se auzea din ce în ce mai aproape, parcă ar fi fost la urechea mea. Fără să-mi dau seama ce fac, am oprit calul și, când m-am uitat înapoi, am văzut o femeie îmbrăcată în alb, cu un coș în mână. Ajungând în dreptul meu, s-a oprit și a început să se jeluiască: „Doamne, Doamne, mi-a murit bărbatul și soacră-mea m-a trimis după iarbă-fără-miez. Te rog, fie-ți milă de mine și spune-mi unde să găsesc iarba-fără-miez”.
Însă eu i-am răspuns:
„Nu mai întreba pe nimeni, viețuitoarele fără inimă mor, atunci cum ai să găsești iarba-fără- miez?”
Cum am spus aceste cuvinte, calul s-a și prăbușit și nu s-a mai ridicat de la pământ. În acel moment, femeia a aruncat coșul, și-a pipăit fața cu mâinile și deodată fața i s-a schimonosit, iar unghiile i s-au lungit ca niște cârlige. Atunci zgripțuroaica a strigat:
„M-ai păcălit dându-mi o inimă falsă, dar acum ai să mi-o plătești”.
S-a aruncat apoi cu furie asupra mea și, prinzându-mă, mi-a smuls inima din piept. Când mi-am revenit, lângă mine se afla acea tânără fată care mi-a vrut binele. Ea nu m-a dojenit că nu i-am ascultat sfatul, ci doar mi-a spus:
„Ceea ce a înghițit zgripțuroaica nu era o inimă falsă, ci o potcoavă în opt colțuri. Ea de-acum a murit. Dar tu ești un om fără inimă. Eu am să plec la cele opt insule din cele patru mări, să caut iarba vie care-ți va ajuta să-ți crească din nou inima. De data asta, te rog foarte mult să-mi asculți sfatul. Așteaptă-mă în acest loc”.
Și pe dată s-a făcut nevăzută. Asta este trista mea pățanie și de aceea trebuie să stau aici.
După ce a terminat de povestit, Uang Gi l-a întrebat pe De Iu:
— Spune-mi, poate fi cineva mai bun în lumea asta decât ea?
Ascultând povestirea lui Uang Gi, De Iu își aduse aminte de Șuang Ție și de perla dăruită de ea și, oftând, spuse:
— Și eu am întâlnit o asemenea fată și nu știu dacă o voi mai întâlni vreodată.
Dar nu apucă să termine, că se stârni un vânt și pe dată apăru lângă ei o tânără fată. Înmărmurit de bucurie, De Iu o strigă:
— Șuang Ție!
Dar fata, ca și când nu l-ar fi auzit, se îndreptă spre Uang Gi și presără deasupra lui iarba vie. Imediat acesta se ridică de jos, plin de vigoare.
De Iu, plin de îngrijorare, gândindu-se că fata poate s-a îndrăgostit de altul, o mai strigă o dată:
— Șuang Ție, oare de ce nu vrei să-mi răspunzi?
Fata îl privi mirată și-i spuse:
— Ți se pare, băiete, eu sunt Șuang Mei, pe sora mea o cheamă Șuang Ție. Nu cumva tu ești De Iu?
Bucuros că totuși e pe urmele fetei de care se îndrăgostise, băiatul o întrebă:
— Unde este acum sora ta? Unde se află Muntele celor opt comori?
Șuang Mei îi luă pe cei doi și, trecând de pe o culme de munte pe alta, tocmai când răsărea luna ajunseră la poalele unui munte falnic. De jur-împrejurul acestui munte se întindea o apă limpede cum e cristalul. Pe munte se aflau brazi argintii, printre care sclipea un pavilion înconjurat de nourași. Șuang Mei făcu doar un semn cu mâna și dintr-un tufiș de papură se desprinse o bărcuță care se apropie cât ai clipi de mal. Două fete frumoase ca soarele coborâră din barcă și le urară bun venit. Apoi se urcară cu toții în barcă. La poalele muntelui îi așteptau mulți oameni, care îi primiră cu mare căldură. De Iu se tot uita în dreapta și în stânga, dar printre atâtea fete frumoase nu o vedea pe Șuang Ție. Apoi se îndreptară cu toții spre pavilion; la poartă îi aștepta un bătrân. Șuang Mei îi spuse:
— Acesta este De Iu!
Iar bătrânul răspunse:
— Bine ați venit! Intrați în curte!
De Iu intră în prima curte, și din prima în a doua, și din a doua în a treia, până ajunse într-o cameră de oaspeți mare și răcoroasă. Acolo, bătrânul îl ospătă pe cinste. Băiatul însă era cu gândul la Șuang Ție și se tot mira de ce nu mai apare odată. După ce au fost strânse bucatele, bătrânul spuse:
— Pari foarte obosit de drum și ar trebui să te odihnești.
Îl conduse într-o cameră liniștită, ce era împodobită cu lucruri din lac roșu și argint filigranat, dar fata nu era nici aici. Îl cuprinse îngrijorarea și abia cu greu adormi.
Nici a doua zi dimineață, Șuang Ție nu se arătă. Bătrânul spuse din nou:
— Șuang Mei, du-i pe băieți la Muntele de Răsărit, să se mai distreze!
După ce ieșiră din curte, De Iu întrebă:
— Unde este Șuang Ție, de ce nu se arată deloc?
Dar Șuang Mei nu-i răspunse. Îi duse pe băieți la Muntele de Răsărit: la poalele acestuia curgeau ape cristaline; pe munte erau numai flori. Nu trecu mult și întâlniră o mulțime de fete îmbrăcate în straie roșii și verzi, care se plimbau pline de veselie. De Iu nu avea ochi să le vadă. Șuang Mei și Uang Gi se țineau de mână și se bucurau, dar De Iu se simțea și mai singur.
A treia zi, bătrânul o îndemnă pe Șuang Mei să-i ducă pe cei doi la Muntele de Apus. Muntele acesta era acoperit cu bambus, iar stâncile erau mai frumoase decât cele pictate în tablouri. Fetele care se plimbau pe munte erau tot atât de frumoase ca Șuang Ție. Șuang Mei și Uang Gi erau și mai fericiți, iar De Iu și mai întristat.
A patra zi, bătrânul o trimise pe Șuang Mei cu băieții la Muntele de Miazăzi. Însă doar ce ieșiră din curte și De Iu, nemaiputându-se stăpâni, zise:
— Degeaba îmi arăți toate frumusețile, mai bine mi-ai arăta-o pe Șuang Ție. Pentru ea am venit aici.
Auzindu-l vorbind astfel, Șuang Mei se schimbă la față și răspunse:
— Am să-i spun lui Șuang Ție că vrei s-o vezi; să vedem care e și părerea ei.
Apoi fata, fără să mai piardă vremea, plecă la Muntele de Miazănoapte, de unde se întoarse cu răspunsul că Șuang Ție vrea să-l vadă pe băiat.
Plecară împreună la Muntele de Miazănoapte. Aici intrară într-o peșteră de piatră. În fundul peșterii, pe o piatră, sta cățărată o vulpe roșie, care sări jos și le ieși în întâmpinare. Șuang Mei spuse:
— Aceasta este Șuang Ție!
Cuprins de durere, De Iu se aplecă și luă vulpea în brațe. Șuang Mei adăugă:
— Șuang Ție nu mai are perla, fiindcă tu ai înghițit-o; de aceea nu și-a mai putut recăpăta înfățișarea omenească. De atunci stă ascunsă aici, de unde n-a mai ieșit și cu nimeni nu s-a mai văzut.
Lacrimile îl podidiră pe De Iu și începură să i se prelingă pe obraz; vulpea începu să plângă și ea. După un timp, Șuang Mei spuse:
— Trebuie să plecăm.
Vulpea sări atunci din brațele lui De Iu, dar acesta, cu inima grea, zise:
— Numai din cauza mea Șuang Ție a ajuns ceea ce este și stă închisă în această peșteră rece de atâta timp. Nu pot acum s-o mai părăsesc.
Și luă din nou în brațe vulpea.
Văzând aceasta, Șuang Mei spuse:
— De Iu, dacă tu o mai iubești pe Șuang Ție, cum am văzut, așteaptă aici și eu mă voi duce ca gândul în pădurea de pe Muntele de Miazănoapte și oricât de tare va fi vântul, oricât de mare zăpada, nu mă voi întoarce până nu voi aduce cu mine iarba care are puterea să dea afară perla pe care ai înghițit-o.
Și se făcu nevăzută.
De Iu așteptă în peștera de piatră o zi, apoi încă una și, în cea de-a treia zi, deodată apăru în fața lor Șuang Mei. În mână ținea un fir de iarbă și-i spuse lui De Iu:
— Dacă vei mânca acest fir de iarbă, vei putea să dai afară perla înghițită.
De Iu luă degrabă iarba din mâna fetei și începu s-o mănânce, dar iarba aceea era mai amară decât fierea. Băiatul nu se dădu bătut și o înghiți pe toată. Atunci simți un zgomot în pântece și, când deschise gura, scuipă perla lui Șuang Ție. Îndată vulpea se ridică în două picioare și se prefăcu în fata frumoasă de care se îndrăgostise De Iu. E greu de descris bucuria lor, văzându-se din nou împreună.
În aceeași zi a fost mare sărbătoare: nunta celor două perechi de tineri, care au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 22 (1980) și 28 (1996), Editura Ion Creangă, București