Ju-Mo era un tiran foarte crud, care cu ostașii săi jefuia pretutindeni oamenii după bunu-i plac; îi omora în bătăi fără ca cineva să îndrăznească să ridice glasul împotrivă-i.
Trăia pe atunci un tânăr pe nume Dou Găgă-judo, un flăcău frumos, bun, cinstit, harnic și cumpătat. Tânăra sa soție era frumoasă ca o floare de ceai, înțelegătoare, deșteaptă, gospodină și știa să brodeze minunat. Trăiau fericiți în bună înțelegere. Judo avea o soră mai mică tot foarte frumoasă. Neamurile, prietenii și vecinii îi lăudau adesea pe toți trei.
Dou Găgă-judo, ca toți ceilalți ostași, îl slujea pe Ju-Mo, iar în războaie era nevoit să-l însoțească pretutindeni.
Soția sa, lucrând trei zile în șir, i-a țesut un chimir cum nu s-a mai văzut, și cu inima plină de dragoste i l-a dăruit, spunându-i:
— Când ai să-l întâlnești pe Ju-Mo, ascunde chimirul; când îți vei întâlni prietenii să-l lași la vedere.
El s-a învoit:
— Așa voi face!
Într-o dimineață, Dou Găgă-judo făcea curățenie în camera lui Ju-Mo, și un colț din chimir i s-a văzut de sub haină, luminând dintr-o dată jumătate din cameră. Ju-Mo, nedumerit, l-a întrebat:
— Ce ai acolo? Ia să vedem!
Tânărul, neavând încotro, a fost nevoit să i-l arate.
Ju-Mo, de cum a văzut chimirul, a holbat ochii, a dat din cap, l-a mirosit și după mult timp a spus:
— Dacă l-a lucrat soția ta, atunci vreau să fie soția mea; dacă l-a lucrat mama ta, atunci să devină mama mea.
Dou Găgă-judo a vrut să-l facă să creadă că e lucrat de sora lui, dar șiretul de Ju-Mo i-a zis:
— Adu-ți soția și sora; văzându-le mâinile, voi afla cine e meștera.
Dou Găgă-judo, cu inima grea, s-a dus acasă. Acolo a povestit ceea ce i s-a întâmplat.
Sora i-a spus:
— Am să mă duc și am să iau totul asupra mea.
A doua zi, s-a spălat, s-a pieptănat frumos, s-a îmbrăcat cu ce a avut mai bun și s-a gătit cu bijuterii. Cumnata sa, cu mâinile nespălate, așa cum pregătise mâncarea, negătită, a venit și ea în fața lui Ju-Mo.
De după un paravan, printr-o ferăstruică, ele și-au întins mâinile pentru ca Ju-Mo să ghicească cine a lucrat chimirul. Ju-Mo și-a dat seama îndată. Le-a dat drumul să plece, dar în sinea lui se gândea ce și cum să facă.
La miezul nopții, un sol i-a transmis lui Dou Găgă-judo ordinul lui Ju-Mo: „În această noapte, Dou Găgă-judo să-și pregătească îndată calul, căci armata lui Ju-Mo are să pornească la luptă.”
Dou Găgă-judo, văzând ce nenorocire a căzut pe capul lui și, neavând nici o scăpare, și-a întrebat soția:
— Mai avem încă merindele și băutura de acum trei ani?
Ea i-a răspuns:
— Nu mai avem.
El a întrebat-o iar:
— Mai avem perele și nucile de acum trei ani?
Ea era cu gândul la nenorocirea care se abătuse asupra soțului ei, care tot n-ar fi putut mânca nimic, chiar dacă i-ar fi adus câte ceva din merindele cerute. De aceea a răspuns:
— Nu avem!
A doua zi, dis-de-dimineață, tânărul își întrebă soția:
— Pe ce cal să încalec?
Atunci, înțelegând durerea soțului, i-a spus adevărul:
— Cel mai frumos e cel tărcat: alb cu pete negre; cel mai voinic e cel cafeniu; și cel mai bun de călărit e cel negru.
Dou Găgă-judo a pus șaua pe calul negru, a luat sulița și îndată și-a luat rămas bun. Inima soției sale era ca sfârtecată de un cuțit. Dorea să mai stea puțin de vorbă cu el:
— Așteaptă puțin, mai avem merindele, băutura, perele și nucile de acum trei ani. Ți le aduc să mănânci, și pe urmă poți pleca.
Dar el nu putea înghiți nici o îmbucătură.
Dou Găgă-judo a încălecat calul negru și a plecat. Cu cât mergea mai departe, cu atât nu se mai zărea. Soția lui privi tot timpul după el, până nu se mai zări, și izbucni în plâns.
De fapt, nici nu era vorba de război. Ju-Mo, în fruntea oastei, a mers aproape o poștă, când a ajuns lângă o prăpastie și acolo a oprit calul, dând ordin oamenilor!
— Omorâți-l îndată!
Multe săbii strălucitoare începură să se agite. Viteaz, chipeș, iubit de toți, Dou Găgă-judo s-a luptat din toate puterile, dar n-a răzbit. Nevinovatului i s-a tăiat capul. Înainte de a muri au văzut însă cum și-a rupt o bucată din cămașa albă, pe care a scris cu sângele lui o scrisoare și a pus-o sub șa. Iar calul negru a luat-o la goană spre casă. Ju-Mo a lăsat câțiva oameni să-i păzească trupul, iar cu ceilalți s-a întors. Soția lui Dou Găgă-judo era adânc îndurerată. Stătea tot timpul pe câmp și privea pierdută către munții, văile și norii spre care-i plecase soțul. Calul negru se înapoie singur în amurg. Stătea în fața ei și nu făcea nici o mișcare. Ea îi vorbi cu nerăbdare:
— Dacă mi-ai adus o veste bună, să nechezi de trei ori; dacă mi-ai adus o veste proastă, să te învârtești de trei ori.
Abia a terminat de vorbit și calul negru s-a învârtit de trei ori. De îndată ce s-a scuturat, de sub șa a căzut o bucată de pânză albă, însângerată. Ridicând-o cu amândouă mâinile, ea și-a dat seama că este scrisoarea de despărțire scrisă cu sânge de Dou Găgă-judo, pentru ea. Plângând, s-a prăbușit la pământ și și-a venit în fire când sosi cumnata ei. S-a ridicat, n-a mai plâns, i-a lăsat cumnatei în grijă gospodăria, iar ea s-a dus să vadă ce s-a întâmplat. S-a oprit pe marginea drumului întrebând pe cei din armata lui Ju-Mo, care tocmai se întorceau:
— L-ați văzut pe Dou?
Toți răspundeau:
— Nu l-am văzut!
La asfințit, când Ju-Mo s-a întors cu ultimii oameni, ea l-a întrebat pe unul din ei:
— L-ai văzut cumva pe Dou, soțul meu?
Ostașul i-a zis:
— Tot omul știe să țină sabia, numai el nu; o ținea cu vârful aiurea. Calul s-a speriat și a sărit, atunci sabia i-a străpuns gâtul și a murit.
În nemărginita ei durere, văduva și-a dat jos basmaua și s-a îndreptat spre creanga unui copac, să se spânzure. Ju-Mo i-a dezlegat însă repede basmaua, sfătuind-o:
— Dacă vei veni să-l slujești pe Ju-Mo, nu vei avea grijă cu ce să te îmbraci, ce să mănânci și nu vei mai fi tristă.
Ea i-a spus:
— Tu ești împărat, eu sunt o fată din popor; fetele din popor nu se căsătoresc cu un împărat.
Apropiindu-se de ea, Ju-Mo îi spuse cu înfrigurare:
— Dacă ești frumoasă, harnică și îndemânatică, nu țiu seama că nu ești de viță nobilă.
Abia acum a înțeles ea adevărul; a înțeles cine i-a ucis soțul.
Atunci i-a venit un gând și, pe ocolite, îi răspunse:
— Dacă-i așa, eu nu îndrăznesc să mă împotrivesc și totuși îți cer trei dovezi, ca să te slujesc din toată inima; dacă nu mi le dai, mă spânzur în fața ta.
Ju-Mo îi răspunse în grabă:
— Da, orice ai să-mi ceri, am să-ți dau.
— Prima dovadă, zise ea: Pentru a-i face soțului meu parastas, îmi trebuiesc atâția berbeci ca să acopăr cu ei o parte a muntelui, atâția țapi, cât să acopăr cealaltă parte a muntelui, și atâția boi, ca să acopăr încă o parte a muntelui.
Ju-Mo a încuviințat:
— Da, și acum spune mai departe.
— A doua dovadă: îmi trebuie mătăsuri colorate pentru 99 de costume, 99 de perechi de pantofi, 99 de baticuri; îmi trebuie aur și argint pentru 99 de brățări, 99 de inele și 99 perechi de cercei; și 99 coșuri împletite din sălcii cu sare în ele.
Ju-Mo a primit și a întrebat-o ce mai dorește încă.
— A treia dovadă: în a o suta zi de la parastas, la asfințit, îmi vor trebui 99 de legături cu surcele, ca să-i ard cadavrul, și va trebui să mă duc eu însămi; în viață mi-a fost soț, trebuie să-l văd ultima dată.
Ju-Mo i-a răspuns:
— Bine, bine, cum dorești tu așa om face!
Ju-Mo, bucuros foarte, a trimis un om să îndeplinească cele cerute și a ales douăzeci și patru de fete ca să o slujească. I s-au dat rochii și sare, după cum ceruse. Ea a înmuiat rochiile în apa cu sare și apoi le-a pus la uscat. Au trecut o sută de zile. Și-a pus rochiile cele noi, bijuteriile, iar cele de prisos le-a așezat într-o ladă. A poruncit slujitoarelor să ridice lada și să o urmeze la locul unde va arde cadavrul. Ju-Mo era deja acolo și el, iar călugărul făcea slujba de parastas. Au fost tăiați atâția boi și atâția berbeci și țapi, încât au acoperit cele trei părți ale muntelui. Pe câmp au strâns grămezi de surcele. Călugărul a făcut semn și câțiva bătrâni au luat cadavrul lui Dou Găgă-judo și l-au așezat pe grămada de surcele. Focul s-a aprins dintr-odată, flacăra a ajuns până la cer, și surcelele sâsâiau. Când călugărul s-a apropiat de foc, a văzut că Dou Găgă-judo nu ia foc. Nici un fir de păr de pe el nu se aprindea.
Ju-Mo s-a speriat tare; i-a cerut călugărului să facă repede rugăciuni, să cheme pe zeul focului, dar toate au fost în zadar. Ju-Mo a întrebat atunci degrabă pe soția lui Dou Găgă-judo:
— De ce nu arde?
— Focul o dorește pe soția dumitale, îi răspunse aceasta.
Ju-Mo a ordonat să-i dea foc soției sale. Focul a mistuit-o numaidecât pe soția lui Ju-Mo. Însă trupul lui Dou Găgă-judo, ca și mai înainte, tot nu se aprindea. Ju-Mo a cerut din nou călugărului să se roage zeului focului, dar iarăși a fost în zadar. Neavând încotro a întrebat iar pe soția lui Dou Găgă-judo ce să facă.
Ea i-a răspuns:
— Îl dorește pe fiul dumneavoastră.
Ju-Mo a primit:
— Îl dau!
Și focul l-a mistuit și pe fiul lui Ju-Mo.
Trupul lui Dou Găgă-judo tot nu se aprindea. Ju-Mo a întrebat-o încă o dată pe soția mortului ce e de făcut.
Ea zise:
— Inima lui o dorește pe mama dumneavoastră.
Ju-Mo și-a trimis mama în foc. Bătrâna lui mamă fu cuprinsă de vâlvătăi.
Astfel, întreaga familie a hainului Ju-Mo arse de vie; totuși, cadavrul lui Dou Găgă-judo rămase neatins de foc. Ju-Mo a întrebat-o iar pe văduvă de ce s-a întâmplat așa și i-a cerut să-i spună fără ocolișuri adevărul. Atunci ea s-a apropiat de foc, a aruncat un smoc de păr în flăcări și s-a rugat singură.
Îndată trupul lui Dou Găgă-judo a început să ardă. Ju-Mo, văzând aceasta s-a bucurat foarte mult. Apoi a scos bijuteriile din ladă și le-a aruncat mulțimii.
Când slujitoarele se înghesuiau să le culeagă, văduva s-a aruncat în flăcări.
Ju-Mo a strigat în grabă:
— Salvați-o! Salvați-o!
Slujitoarele au fugit într-un suflet, trăgând-o din răsputeri, dar o prindeau numai de câte un colț al bluzei sau al fustei, și de aceea nu reușeau s-o salveze. Hainele îmbibate cu sare putreziseră și atunci când erau trase se rupeau.
Ju-Mo, mânios, holba ochii și tuna:
— Omorâți slujitoarele!
Oamenii nici n-au apucat să le omoare, că au rămas înmărmuriți când au văzut pe Dou și pe soția sa arzând îmbrățișați și mistuindu-se într-o clipă.
Din flăcări au ieșit doi pomi cu crengile și frunzele verzi împletite, legănându-se în bătaia vântului și crescând tot mai falnici. Ju-Mo s-a mâniat și mai tare poruncind oamenilor să-i taie cu toporul. Când i-a tăiat, pomii, în loc să se prăvălească, s-au înălțat, transformându-se într-o pereche de cocori care zburau laolaltă.
Deodată, cerul s-a întunecat și a început furtuna. Ju-Mo, tare mânios, și-a scos arcul și a tras în cocori, omorându-i. S-a auzit un geamăt îndelung, încât s-a cutremurat pământul, și cerul într-o clipă a început să tune și să fulgere, iscându-se un uragan.
Ceața era atât de mare, încât totul se întunecase. La lumina fulgerului, oamenii l-au văzut pe Ju-Mo prăbușindu-se fulgerat la pământ.
După ce a stat vântul și a încetat ploaia, cerul s-a înseninat la apus, și a ieșit soarele. La răsărit, cei doi soți s-au transformat în două curcubeie strălucitoare.
în românește de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 5, Editura Ion Creangă, București, 1967
