Domnul Zhou din ținutul Tzii era un om înalt de stat, întotdeauna spilcuit și chipeș nevoie mare.
Ca orice om bogat, domnul Zhou avea mai multe consoarte, adică era căsătorit cu mai multe femei deodată.
Prima dintre ele îi fusese hărăzită, cum era pe atunci obiceiul, de voința părinților. Ea era doamna de lume care îl însoțea în societate, era stăpâna casei și a întregii averi și numai ea purta titlul de doamnă și soție. Celelalte se numeau, mai simplu, neveste, și erau considerate slujitoare nu numai ale domnului Zhou, ci și ale „soției”, de care trebuia să asculte orbește. Dacă se întâmpla să aibă aceeași reședință cu soția, era vai și-amar de bietele neveste.
De vreme ce nu se luaseră din dragoste, și așa cum se întâmpla de cele mai multe ori, domnul Zhou și soția sa nu erau legați prin niciun fel de sentimente. Înțelegerea lor era mai mult de ochii lumii.
Într-o dimineață, după ce se pregăti, își puse haine de sărbătoare și pălăria și se opri o clipă în fața oglinzii, admirându-se satisfăcut. Întoarse capul și o întrebă pe soția sa:
— Spune-mi, ce părere ai: dintre mine și domnul Sin, cel din nordul orașului, cine e mai frumos? M-aș putea oare măsura cu el?
Soțiu îi răspunse:
— Fără îndoială că dumneavoastră sunteți mult mai frumos. Domnul Siu nici măcar nu s-ar putea măsura cu dumneavoastră.
Trebuie să spunem că acest domn Siu, care avea reședința în partea de nord a orașului, era vestit în tot ținutul ca cel mai chipeș și mai arătos bărbat.
Dar domnului Zhou nu-i venea să dea crezare spuselor soției. Se duse s-o întrebe și pe nevasta sa favorită.
— Vai de mine, îi răspunse aceasta, ce-ți trece prin cap? Cum s-ar putea compara oare domnul Siu cu un bărbat atât de frumos ca dumneata?
Într-o dimineață, domnul Zhou primi un musafir care avea de rezolvat afaceri cu el. Din vorbă în vorbă gazda îi adresă și musafirului întrebarea pe care o pusese soției și nevestei favorite.
Musafirul îi răspunse:
— Dumneavoastră îl întreceți, desigur, cu mult pe domnul Siu.
A doua zi se întâmplă ca însăși domnul Siu să vină să-l vadă pe domnul Zhou. Acesta îl măsură cu atenție pe musafir, compară fiecare amănunt și își dădu seama că, dimpotrivă, domnul Siu e cu mult mai frumos. Nici nu se putea compara cu el. Se mai privi încă o dată în oglindă și își întări și mai mult această părere: era foarte departe de frumusețea domnului Siu.
Domnul Zhou fu atât de necăjit, încât nici nu mai putu dormi în noaptea aceea. Se gândi mult și, spre dimineață, înțelese. „Soția îmi spune că eu sunt cel mai frumos doar ca să se laude pe sine, să se fălească. Nevasta îmi spune același lucru ca să mă măgulească și să-mi păstreze dragostea. Iar musafirul îmi spune că sunt cel mai frumos, doar pentru că are nevoie de mine.”
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18, Editura Ion Creangă, București, 1975
